“Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi, chemați-L câtă vreme este aproape.”
Niciodată nu e prea târziu! Este o expresie folosită atunci când o persoană încearcă ceva nou pentru prima dată – învățarea unui sport sau schimbarea carierei, sunt doar câteva exemple. Gândim că orice s-ar întâmpla, mai este timp pentru o schimbare indiferent cât de nefavorabile ar fi circumstanțele; până la urmă, câte istorisiri frumoase nu avem cu oameni care pe ultima sută de metri au făcut schimbări majore și au rămas scriși în analele istoriei!
Unii, auzind mărturii precum întoarcerea și botezarea unei persoane mult înaintată în vârstă, vor proclama că niciodată nu e prea târziu să te întorci la Domnul! Alții, orientându-se după cântările contemporane creștine vor invoca faptul că dragostea lui Dumnezeu ”aleargă” după noi, și în definitiv, Domnul nu mai poate de dor după noi și nu obosește așteptându-ne. Pe când experiențe precum cele amintite anterior (anume, botezarea târzie a unei persoane) pot fi întâlnite, recunoaștem că Biblia nu ne învață să trăim în prisma unui oportunism spiritual, ci mai degrabă să trăim cu cea mai mare responsabilitate.
Prin prorocul Isaia, Domnul ne arată că este o ”vreme” când Domnul poate fi găsit, și similar, o ”vreme” când El este aproape de noi! În înțelegerea Biblică, această vreme este numită de Domnul Isus ”vremea cercetării”, care trebuie să fie recunoscută de oameni, iar în timpul ei, oamenii să răspundă pozitiv chemării Domnului (Luca 19:41-44).
Printr-o gândire umanistă, omul și-a creat un dumnezeu după chipul și asemănarea sa, care să i se potrivească nevoilor și așteptărilor sale delăsătoare. Potrivit unei astfel de gândiri, Dumnezeu este așa de îndrăgostit de oameni, încât va fi disponibil să îl mântuie pe om chiar și în ultima clipă a vieții sale, cu toate că acesta [omul] i-a întors spatele toată viața.
Și totuși, realitatea biblică arată o imagine diametral opusă umanismului. Cu toate că Domnul poate mântui un om prin credința în Isus Hristos chiar și pe patul de moarte, este totuși o vreme a cercetării pentru fiecare persoană, care nu este direct proporțională cu lungimea vieții omului. Un caz al Bisericii din Tiatira, ne arată că o femeie numită Izabela a căzut sub judecata divină pentru că nu s-a pocăit în vremea acordată de Dumnezeu (Apocalipsa 2:20-22). Un detaliu important este că Dumnezeu este Cel care cercetează ”rărunchii și inima”, adică simțurile și sentimentele din om, și prin urmare cunoaște gândurile inimii (Evrei 4:12) și intențiile cu privire la pocăință.
De un timp încoace, Domnul ne vorbește prin Duhul Sfânt că este o vreme de cercetare în care încă se mai toarnă untdelemn în vasele celor care îl vor căuta. Unii în vremea aceasta aleg, precum fecioarele înțelepte, să își adune rezervă în vase pentru timpul care le stă în față. Alții, asemenea fecioarelor neînțelepte, nu adună rezervă ci își folosesc timpul lor pentru apetiturile și împlinirile vieții lor pământești.
De aceea, răsună o strigare: câtă vreme se poate găsi, și este aproape, căutați pe Domnul. Să nu ne măgulim că vremea cercetării acordată nouă este direct proporțională cu o viață lungă la care visăm, ci să înțelegem că Scriptura vorbește răspicat pentru fiecare:
“Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.”