ȚINTA RUGĂCIUNILOR ASCULTATE !
“După ce s-au rugat ei, s-a cutremurat locul unde erau adunați; toți s-au umplut de Duhul Sfânt și vesteau Cuvântul lui Dumnezeu cu îndrăzneală.”
„Am o cauză” este o frază bine-cunoscută în comunitățile evanghelice, cu o conotație de strigăt de ajutor, reprezentând dorința unei persoane să fie ajutată în rugăciune pentru o problemă specifică. Ridicăm această cerință deoarece am învățat că Dumnezeu ascultă rugăciunea, iar cererile pe care noi le înaintăm vor primi răspuns, mai ales când se roagă comunitatea credincioșilor. În schimb, spre deosebire de noi, Biserica primară a folosit rugăciunea cu un scop bine definit, și anume, ca să se împlinească voia Domnului cu privire la mântuirea oamenilor. Pe când pentru noi, ținta rugăciunii ascultate ar însemna vindecare, eliberare și „succes” în situațiile prin care trecem, pentru Biserica primară, ținta a fost ca Dumnezeu să își proslăvească Numele prin aportul Bisericii în evanghelizare. Ce se întâmplă când Biserica folosește rugăciunea ca o armă a luminii pentru avansarea împărăției Domnului?
În primul rând, prezența Domnului este simțită în adunare. În era modernă se încearcă din greu să se fabrice o atmosferă de har pentru ca cei ce vin la închinare să poată proclama că l-au simțit pe Dumnezeu în adunare. Cu toată expertiza umană de a face senzație, singurul factor care face ca harul să fie simțit fizic este prezența Domnului care umple adunarea. În această privință, avem o imagine frumoasă vechi testamentară când Moise a terminat slujba de ordinare a preoților și s-a arătat slava Domnului, s-a coborât un foc din cer, și poporul s-a bucurat și s-a închinat (Lev. 9:22-24).
În al doilea rând, puterea Domnului inundă viața credincioșilor. Una din întrebările des întâlnite în spațiul evanghelic este „de ce nu mai avem putere?”. Această întrebare pune în comparație experiența contemporană bisericească (slujbe fără mare randament) cu marile treziri și mișcări istorice ale Duhului Sfânt (recunoscute prin semne, minuni, lucrări de slavă, și mântuirea multor ascultători). Adevărata putere pentru slujire, sfințire, viețuire și mărturisire, vine numai din Duhul Sfânt al Domnului (Fap. 1:8).
În al treilea rând, propovăduirea Domnului devine mandatul fiecărui credincios. Ne-am obișnuit cu ideea de „membru de rând” ca fiind o persoană pocăită, cuminte, care își vede de treaba ei, și afară de aportul prezenței la adunare, nu are un alt rol în viața Bisericii. Această concepție este foarte străină de Noul Testament unde eticheta auto-aplicată credincioșilor a fost de „martori ai învierii Domnului Isus”. Drept urmare, ținta rugăciunilor personale trebuie să aducă prezența și puterea Domnului în viața credinciosului pentru a-L putea propovădui cu multă îndrăzneală pe Cel ce L-a mântuit. De fapt, întreaga viață creștină care se ridică cu mult peste normalul lumii care trăiește pentru aici și acum (sau plăcerile efemere ale vieții trecătoare), mai degrabă aspiră să atingă cea mai înaltă cotă a trăirii, înțelegând că Hristos
“ ... a murit pentru toți, pentru ca cei ce trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înșiși, ci pentru Cel ce a murit și a înviat pentru ei.”
