“Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strângă roadele.”
Intrăm în perioada recoltei, când se strâng roadele care au rezultat din tot efortul depus de peste primăvară și vară. Pe lângă harul Domnului, care a însemnat o vreme prielnică pentru creșterea roadelor cu soare și ploaie, a fost nevoie de un efort depus de cei care au pregătit și lucrat pământul. Lăsat de la sine să rodească, n-ar produce prea mult rod, afară de atotprezentele buruieni care cresc, cu toate că nu sunt dorite de nimeni. Așadar, bucuria produsă de recoltă poate fi o realitate numai dacă s-a depus efortul necesar. Chiar și în era modernă unde fermierul dispune de mașinării și automatizare, efortul depus este tot atât de mare. Vorbind cu un fermier din societatea Canadiană cu un pământ mare de agricultură, spunea că se trezește zilnic la cinci dimineață pentru a face față lucrului său.
Apelând la această ilustrație, apostolul Pavel spune lui Timotei, că asemenea plugarului, creștinul trebuie să muncească. Probabil că termenul acesta sună prea generic în limba Română, dar în original are o conotație mult mai grea, și anume: a depune un efort și trudă care duce la epuizare. Mai mult decât genericul a munci, originalul accentuează rezultatul corvoadei care este extenuarea. Dar în sens spiritual, care sunt acele activități care extenuează pe credincios, dar care produc o răsplată veșnică atunci când sunt îndeplinite cu sârguință și devotament?
În primul rând, dărnicia este o lucrare aparte în viața credinciosului. Pe când filantropii lumii sunt darnici cu scopul de a fi văzuți, cunoscuți sau influenți, creștinul este darnic „în ascuns” (Matei 6:2-4). Pavel le dă o pildă Efesenilor când le spune că „lucrând astfel” (adică, epuizându-se) ia învățat să fie darnici față de cei slabi, iar în Efeseni 4:28, observă că mântuitul nu se mai ocupă cu șiretlicuri, ci „lucrează” (epuizându-se) ca să poată ajuta pe cel lipsit. Pe când alții investesc doar în plăcerile lor, uită de casa Domnului, de văduvă și de orfan, credinciosul înțelege că trebuie să muncească.
În al doilea rând, preocuparea cu vestirea evangheliei și împărtășirea mântuirii celor din jur trebuie să fie o muncă depusă de fiecare mântuit. Pavel arată că „lucrează” (se epuizează) ca să-L dovedească pe Hristos tuturora și să îi ajute să crească spiritual. Această lucrare nu s-ar putea face fără harul Domnului (1 Cor 15:10), dar Pavel nu neagă și contribuția omului – „AM lucrat” (m-am epuizat). Pe când alții se dezic de această responsabilitate invocând fel de scuze cum că ei nu sunt evangheliști, ci doar simpli membrii în biserică; credinciosul înțelege că trebuie să muncească.
În ultimul rând, supravegherea spirituală este o activitate la care orice mântuit este chemat (Evrei 10:24). Cu toate că slujitorii sunt primii care se ostenesc în acest domeniu, ca o responsabilitate revenită slujbei lor (1 Tim 5:17), contextual în 1 Tesaloniceni 5:11-15 înțelegem că toți au datoria să vegheze asupra celor din jur pentru a asigura un climat de bună rânduială în comunitate. Această lucrare mai degrabă aduce răni și lacrimi decât laude și aprecieri, dar este fibra care ține curată și neîntinată adunarea sfinților. Pe când alții își văd doar de casa lor, nevoile lor și prietenii lor; credinciosul înțelege că trebuie să muncească.
Iar ca să nu cădem de oboseală, în așteptarea recoltei faptelor bune care va urma la arătarea Domnului Isus, apostolul ne încurajează:
“Noi muncim, în adevăr, și ne luptăm pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor și mai ales al celor credincioși.”