ARTICOLUL PASTORULUI
TREBUIE SĂ MUNCIM!
“Plugarul trebuie să muncească înainte ca să strângă roadele.”
Intrăm în perioada recoltei, când se strâng roadele care au rezultat din tot efortul depus de peste primăvară și vară. Pe lângă harul Domnului, care a însemnat o vreme prielnică pentru creșterea roadelor cu soare și ploaie, a fost nevoie de un efort depus de cei care au pregătit și lucrat pământul. Lăsat de la sine să rodească, n-ar produce prea mult rod, afară de atotprezentele buruieni care cresc, cu toate că nu sunt dorite de nimeni. Așadar, bucuria produsă de recoltă poate fi o realitate numai dacă s-a depus efortul necesar. Chiar și în era modernă unde fermierul dispune de mașinării și automatizare, efortul depus este tot atât de mare. Vorbind cu un fermier din societatea Canadiană cu un pământ mare de agricultură, spunea că se trezește zilnic la cinci dimineață pentru a face față lucrului său.
Apelând la această ilustrație, apostolul Pavel spune lui Timotei, că asemenea plugarului, creștinul trebuie să muncească. Probabil că termenul acesta sună prea generic în limba Română, dar în original are o conotație mult mai grea, și anume: a depune un efort și trudă care duce la epuizare. Mai mult decât genericul a munci, originalul accentuează rezultatul corvoadei care este extenuarea. Dar în sens spiritual, care sunt acele activități care extenuează pe credincios, dar care produc o răsplată veșnică atunci când sunt îndeplinite cu sârguință și devotament?
În primul rând, dărnicia este o lucrare aparte în viața credinciosului. Pe când filantropii lumii sunt darnici cu scopul de a fi văzuți, cunoscuți sau influenți, creștinul este darnic „în ascuns” (Matei 6:2-4). Pavel le dă o pildă Efesenilor când le spune că „lucrând astfel” (adică, epuizându-se) ia învățat să fie darnici față de cei slabi, iar în Efeseni 4:28, observă că mântuitul nu se mai ocupă cu șiretlicuri, ci „lucrează” (epuizându-se) ca să poată ajuta pe cel lipsit. Pe când alții investesc doar în plăcerile lor, uită de casa Domnului, de văduvă și de orfan, credinciosul înțelege că trebuie să muncească.
În al doilea rând, preocuparea cu vestirea evangheliei și împărtășirea mântuirii celor din jur trebuie să fie o muncă depusă de fiecare mântuit. Pavel arată că „lucrează” (se epuizează) ca să-L dovedească pe Hristos tuturora și să îi ajute să crească spiritual. Această lucrare nu s-ar putea face fără harul Domnului (1 Cor 15:10), dar Pavel nu neagă și contribuția omului – „AM lucrat” (m-am epuizat). Pe când alții se dezic de această responsabilitate invocând fel de scuze cum că ei nu sunt evangheliști, ci doar simpli membrii în biserică; credinciosul înțelege că trebuie să muncească.
În ultimul rând, supravegherea spirituală este o activitate la care orice mântuit este chemat (Evrei 10:24). Cu toate că slujitorii sunt primii care se ostenesc în acest domeniu, ca o responsabilitate revenită slujbei lor (1 Tim 5:17), contextual în 1 Tesaloniceni 5:11-15 înțelegem că toți au datoria să vegheze asupra celor din jur pentru a asigura un climat de bună rânduială în comunitate. Această lucrare mai degrabă aduce răni și lacrimi decât laude și aprecieri, dar este fibra care ține curată și neîntinată adunarea sfinților. Pe când alții își văd doar de casa lor, nevoile lor și prietenii lor; credinciosul înțelege că trebuie să muncească.
Iar ca să nu cădem de oboseală, în așteptarea recoltei faptelor bune care va urma la arătarea Domnului Isus, apostolul ne încurajează:
“Noi muncim, în adevăr, și ne luptăm pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor și mai ales al celor credincioși.”
Andrei Bălulescu
CÂND NU POȚI RĂSPUNDE LA „DE CE ?”
“Iov a răspuns Domnului și a zis: „Iată, eu sunt prea mic. Ce să-Ți răspund? Îmi pun mâna la gură.””
De curând a fost condamnat un bărbat tânăr care cu trei ani în urmă a curmat viața a patru studenți universitari în Idaho. Ca în orice caz similar, întrebarea la care se caută răspuns cel mai mult este „De ce?”. Asupra cazului menționat au descins psihologi, experți în criminalistică, procurori și analiști din toate domeniile, iar pe când cei mai mulți doar speculează, este observabil că răspunsul la întrebarea „De ce?” este evaziv. Este ușor de răspuns la cine, ce, cum, când, și unde, dar răspunsul la „De ce?” se dovedește a fi de cele mai multe ori mult prea complicat. din nefericire, lipsa lui aduce frustrare, neîncredere și dezamăgire profundă.
În opinia noastră ca și oameni, răspunsul la „De ce?” este cel mai important, iar din nefericire, lipsa lui aduce frustrare, neîncredere și dezamăgire profundă.
Acest adevăr este cel mai clar observat în cartea Iov, unde omul lui Dumnezeu, numit de Dumnezeu neprihănit și curat la suflet, trece prin cea mai cruntă încercare și pe tot parcursul ei se zbate să înțeleagă de ce trece prin ea. Cei trei prieteni care ar fi trebuit să îi fie o încurajare, speculează răspunsuri la „De ce?”, iar prin aceasta dovedesc cât de nepregătiți suntem noi să anticipăm sursa, scopul și sarcina tragediilor în viața noastră. Cel mai surprinzător este că atunci când Însuși Dumnezeu dialoghează cu Iov, în loc să îi destăinuie „De ce?” trece prin încercare, Domnul îi expune măreția Sa în lucrarea creației și a susținerii ei. Afară de primele două capitole care sunt o pătrundere de mai departe de cortina sferei umane, nu am fi înțeles niciodată un răspuns satisfăcător la „De ce?”. V-aș atrage atenția că lui Iov nu i se explică niciunde taina primelor două capitole, nici la început, nici pe parcurs, și nici chiar la final, ci ele pur și simplu reprezintă prologul autorului sacru (Moise, după tradiție) pentru edificarea cititorilor. În schimb, ce este cel mai important în cartea Iov, este atitudinea omului lui Dumnezeu și concluziile pe care le-a tras în urma luptei cu „De ce?” al vieții sale.
La începutul tragediei, când sintagma „Pe când vorbea el încă....” (1:16,17, 18) definește trauma fără repaus și timpul de reflecție, Iov ancorat în credință face o declarație fundamentală că Dumnezeu este în control, ale Lui sunt toate, și El dă și poate și lua oricând vrea, iar pe deasupra tuturor, Dumnezeu să rămână bine vorbit de oameni. Concluzia autorului sacru este sublimă: „În toate acestea, Iov n-a păcătuit deloc și n-a vorbit nimic necuviincios împotriva lui Dumnezeu.” (Iov 1:22). Abilitatea lui Iov de a-și păstra calmul și a rămâne încrezător în Dumnezeu sunt uluitoare; dar suntem de abia la început.
Pe parcursul cărții, Iov slăbește în putere iar nevoia de a afla „De ce?” începe să îl consume atât de tare încât ajunge să își blesteme până și ziua când s-a născut. Sub presiunea prietenilor săi, Iov încearcă să raționeze toate ipostazele lor, iar negăsind nici un răspuns satisfăcător, ajunge într-o disperare așa de mare încât cere ca Dumnezeu să îi dea „socoteală”: „ ... Iată apărarea mea, iscălită de mine: să-mi răspundă Cel Atotputernic! ... ” (Iov 31:35). În urma răspunsului Domnului, Iov se liniștește și realizează că nu este în măsură să poată înțelege toate detaliile planurilor Domnului, nici judecățile Sale, și nici măcar implicarea lui Dumnezeu în susținerea lui Iov. Ce urmează nu este resemnare sau rebeliune împotriva divinității, ci încrederea că în ciuda analizelor sale omenești, lucrările Domnului au o țintă bine definită și o amploare nepătrunsă de mintea omenească. De aici învățăm că atunci când ne este greu, când nu avem răspunsuri sau când nu putem concepe ca oameni că este așa, să facem ca Iov și să nu vorbim fără noimă iar cu privire la Dumnezeu să putem spune:
“Știu că Tu poți totul și că nimic nu poate sta împotriva gândurilor Tale.”
Andrei Bălulescu
BLESTEMUL BÂRFELOR BLESTEMATE.
“Cetatea se înalță prin binecuvântarea oamenilor fără prihană, dar este surpată prin gura celor răi.”
O fabulă evreiască spunea că un bărbat s-a mărturisit rabinului său că dorește să fie vindecat de boala bârfei. Surprinzător, rabinul i-a cerut să meargă la piață și să îi aducă o găină jumulită, cu pretenția că o vrea perfect curată, dar cât de repede posibil. Omul a luat-o la fugă, a aruncat banii pe taraba tăbăcarului, a înșfăcat găina, iar în fuga sa pe drum înspre rabin, smulgea cu atenție pană după pană. Când a ajuns la rabin, acesta a consemnat cu uimire exigență în curățarea găinii, iar întorcându-se către cel cu pricina i-a spus ca leac pentru boala bârfei: „Ai făcut o treabă minuțioasă. Nu a rămas nici o pană. Acum, întoarce-te pe drum și adună toate penele pe care le- ai împrăștiat.”. Vorbele noastre sunt ca penele purtate de vânt; unde ajung, pe ce piatră vor ateriza, și cât praf vor mai purta cu ele, nu ne mai stă în control odată ce le-am rostit. Nu degeaba înțeleptul Solomon spune în Eclesiastul că vorbele sunt ca păsărelele, sau solii înaripați, care duc conversațiile ascunse până la casele împărătești (10:20).
Versetul de față din Proverbe este cuprins contextual în pasajul 11:9-13, cu tematica bârfei și a vorbirii de rău. Înțeleptul observă că pe cât încearcă oamenii să mențină bârfa ca o conversație privată cu intenția de a nu fi auzită mai departe, în realitate ea este un act comunitar care afectează întreaga cetate. Precum observau și alții, recunoscuta parolă a unui bârfitor este: „Îți spun, dar să nu mai spui la nimeni!”, iar efectul este că fiecare la rândul său va enunța aceeași parolă în timp ce spun taina mai departe la alții. Comparând comunitatea cu o cetate (bunăoară, noi o putem înlocui aici cu o biserică locală), Solomon observă că prin binecuvântarea (după vechea slavonă blagoslovire, adică urare de bine, sau cuvântare de bine) a oamenilor neprihăniți (original: ”integrii”), cetatea va fi înălțată la un rang mult mai înalt. În acest context, să reflectăm ce impact poate aduce cineva care vorbește de bine biserica de unde face parte, slujirea ei, frățietatea și pe cei însărcinați cu slujirea (cu toate că toți știm că nu există adunare perfectă). Binecuvântarea celor neprihăniți va stârni în cei ce vor auzi, o curiozitate și o dorință de a vedea și poate chiar de a fi parte din așa comunitate.
În contrast cu această vorbire de bine, Solomon privește la cei care folosesc cuvintele pentru denigrare, calomniere, bârfă și iscodire. El îi va numi în contextul pasajului, oameni nelegiuiți, răi, fără minte și lipsiți de încredere. De remarcat este cuvântul ebraic ”râkîyl” folosit aici pentru bârfitori, care în valențele sale denotă: defăimător, informator, scandalagiu, făuritor de povești, și în general unul care rostește informații dăunătoare despre o altă persoană spuse într-un cadru semi-privat.
Autorul ne spune că lucrarea acestor oameni surpă cetatea (original: distrug iremediabil), adică o zdrobesc bucată cu bucată. Ne gândim la impactul negativ al calomnierii și a bârfelor blestemate asupra unei adunări, unde vorbe nefondate, denaturate sau amplificate sunt transmise în toate părțile. Cei înveninați vor fugi de o astfel de comunitate, gândind că loc mai rău ca acolo nici la păgâni nu se poate găsi. Pentru cei care vor cugeta că sintagma bârfe blestemate este exagerată, aș atrage atenția asupra faptului că opusul binecuvântării (lucrarea celor neprihăniți) este tocmai blestemul (lucrarea celor rău voitori), iar această înțelegere este confirmată chiar și de Noul Testament (Iacov 3:8-9).
Iubiți credincioși, nici diavolul nu ne poate face atâta rău cât ne putem face noi înșine prin cuvintele ce distrug, asediază și elimină armonia binecuvântată a adunării, deoarece, o casă dezbinată împotriva ei înșiși nu poate dăinui. Iar ca motivare la binecuvântare, aș aminti că în ziua judecății:
“... oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit.”
Andrei Bălulescu
RĂSPUNS LA CRIZELE GEOPOLITICE.
“Când vor începe să se întâmple aceste lucruri, să vă uitați în sus și să vă ridicați capetele, pentru că izbăvirea voastră se apropie.”
În discuțiile cu cei apropiați, menționam că parcă anul 2025 până în prezent a fost un an atipic, dând un simțământ că luptele și presiunile spirituale s-au intensificat. Măcar că nu aș putea identifica o criză specifică, cumularea evenimentelor zilnice precum și a celor geo-politice lasă impresia că totul galopează către o stare apocaliptică. Ce-i drept, ca printr-o avalanșă în ultimele luni (și în cele ce încă ne stau în față) s-au succedat alegeri prezidențiale, parlamentare și locale în mai multe țări, iar totalitatea schimbărilor a dus încet la o destabilizare a ordinii pe care am cunoscut-o până în prezent. Trist este că, spre deosebire de lumea care caută răspunsuri prin analize politice și pronosticurile experților laici, Biserica lui Dumnezeu care are mandatul să proclame adevărurile infailibile ale Scripturii, s-a dedat cu aceeași anvergură în analize, dezbateri și înșirări fără rost de statistici și estimări cu privire la soluții optime umane pentru o lume cufundată în păcat și haos. În ceața acestui nor, Duhul Domnului mi-a imprimat cuvintele pline de speranță ale Mântuitorului pe care le-a rostit când a fost întrebat tocmai despre vremi, soroace și crize mondiale (Luca 21:7).
Domnul Isus n-a ascuns ucenicilor Săi (și nici nouă azi) faptul că vor veni zile învolburate, grele pe plan geopolitic (21:20), iar pentru Biserica Sa, chiar zile de cruntă și grea persecuție (21:12). Mai mult, Domnul a prevestit zile cu calamități de proporție apocaliptică prin care însăși natura creată se va scutura premergător zilei revenirii Sale (21:11), dar de remarcat este că ”... înainte de toate acestea...” (21:12) vor fi zile de grea luptă spirituală. Pentru cei care ar pune în cumpănă cuvintele Domnului Isus și ar merge până acolo de să le pună sub semnul întrebării cu privire la împlinirea lor, nu trebuie decât o simplă trecere în revistă a profeției cu privire la Ierusalim și cetatea sfântă, făcută în timpul vieții Sale, anume anii 30 (20:20-24). Acest pasaj indică nu spre o dată viitoare apocaliptică, ci însăși spre anul 70 când Ierusalimul literalmente a fost înconjurat, asediat și radiat complet de către forțele Romane.
Istoricul Iosephus Flavius ne relatează, după estimarea sa, că 97,000 de Iudei au fost luați prizonieri și peste un milion au fost masacrați. Ce a prevestit Mântuitorul s-a împlinit cu exactitate, iar celelalte evenimente le vedem îm-plinidu-se zilnic sub ochii noștri.
În lumina acestor evenimente grele, Domnul promitea că toate răspunsurile dificile care vor trebui rostite în anchete și percheziții ni le va da tocmai Duhul Sfânt (20:14-15), iar din trupul nostru, în ciuda traumelor fizice ale persecuției, nu se va pierde nici măcar un fir de păr (20:18), indicând nu spre o salvare corporală de suferință, ci în sens etern, în ciuda distrugerii trupului, nimic nu va lipsi din noi la înviere. Cel mai important este că atunci când vom vedea de abia începutul acestor lucruri (iar noi azi observăm parcă ultimele zile), indicația Domnului este să ne ridicăm în picioare (tradus aici prin „uitați în sus”) și apoi să ne ridicăm capetele privind către locul despre care am visat în toți anii pribegiei noastre – Ierusalimul cel ceresc! Iubită Biserică a Domnului, nu mai este vreme de a cotrobăi prin praful lumii, așezați confortabil într-o poziție de nepăsare totală, ci ne cheamă Domnul să ne ridicăm și să ne focalizăm toată atenția noastră către locul de unde ne vine izbăvirea, pentru că:
“La miezul nopții, s-a auzit o strigare: ‘Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!’”
Andrei Bălulescu
PREZENȚA ÎMPĂRĂȚIEI CARE VINE...
“După patima Lui, li S-a înfățișat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori timp de patruzeci de zile și vorbind cu ei lucruri privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.””
Cu mai mulți ani în urmă, în timpul sărbătorilor Pascale, Pastorul Pavel Bochian (unul din președinții Cultului Penticostal din România) era într-o familie în care o persoană imobilizată suferea de o boală grea, iar din rudele lui nepocăite doreau să ciocnească ouă de Paști sub premisa că „Hristos a înviat”. Fratele Bochian s-a folosit de această ocazie pentru a-i evangheliza, spunând că dacă Hristos a înviat cu adevărat și mai are ucenici precum avea atunci când era pe pământ, atunci semnele Hristosului viu trebuie văzute; după care, a făcut o rugăciune pentru persoana bolnavă din casă. Dumnezeu în bunătatea Lui a vindecat bolnavul instantaneu, evidențiind prezența Sa prin această minune. De fapt, această lucrare vizează tocmai prezența actuală a Împărăției lui Dumnezeu, care paradoxal, încă este așteptată să vină. Această tensiune între prezent și viitor cu privire la Împărăție a fost numită în teologie „deja-și-nu-încă”. Tocmai despre această Împărăție și lucrarea ei a vorbit Mântuitorul Isus cu ucenicii Săi în ultimele Sale zile pământene între înviere și înălțare.
De observat este, că Luca reiterează realitatea declarată de creștinătate anual la Paști, și anume, că Hristos a înviat. Adică, El chiar a murit (expresia: după patima Sa implică o suferință cumplită), El chiar a înviat (expresia: înfățișat viu implică o înviere corporală), și a fost văzut de ucenicii Săi în repetate rânduri timp de patruzeci de zile. Aceasta ultimă afirmație este cea mai importantă, deoarece pretenția că Hristosul n-ar fi înviat, iar ceea ce au văzut ucenicii a fost doar o halucinație dat fiind faptul durerii lor sufletești, este de-a dreptul aberantă. Tocmai faptul că li s-a arătat deseori timp de peste o lună de zile, arată ca nu era doar o fabulație și nici halucinație, ci tocmai prezența reală, corporală a Hristosului Înviat. Expresia prin multe dovezi ne duce cu gândul la seara învierii când a mâncat peștele și fagurul de miere în fața lor (Luca 24:41-43), sau când a invitat pe Toma să-i atingă mâinile, picioarele și coasta Sa (Ioan 20:27). Toate aceste argumente susțin premisa că Hristos chiar a înviat din morți, și a fost văzut de ucenicii Săi, care au ajuns să se numească „martori ai învierii” (Fapte 2:32). Dar cel mai important lucru din această relatare a lui Luca este faptul că Hristosul înviat a vorbit cu ucenicii Săi lucruri privitoare la Împărăția lui Dumnezeu, iar aceasta idee este strâns legată de promisiunea botezului cu Duhul Sfânt tocmai pentru a fi martori (Fapte 1:4-8).
Lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu vizau lucrarea miraculoasă a lui Isus ca demonstrație că Împărăția deja era în mijlocul lor (Luca 10:9,11, 11:20, 17:20-21) și totodată, așteptarea cu anticipare a inaugurării Împărăției în faza ei finală care încă nu venise (Luca 11:2, 22:16,18). Privind la latura deja, în manifestarea ei miraculoasă, trebuie înțeles că rolul și scopul lucrării Duhului Sfânt în viața celui mântuit este tocmai să îl împuternicească să fie un martor viu al învierii Domnului, iar prin lucrările de slavă făcute de Duhul Sfânt, mărturia Cuvântului proclamat să fie întărită și autentificată în fața celor ce nu cred. Drept urmare, experiența fratelui Bochian nu trebuie să fie văzută ca și o anomalie, ci tocmai ca dovada credinciosului că Hristoul în care el crede, cu adevărat a înviat din morți, iar Hristos Cel Viu mai lucrează și azi. Aceasta de fapt era rugăciunea uceniciilor, pe care dorim să ne-o însușim și noi cu toată credința:
“Şi acum, Doamne, uită-Te la amenințările lor, dă putere robilor Tăi să vestească Cuvântul Tău cu toată îndrăzneala şi întinde-Ţi mâna, ca să se facă tămăduiri, minuni şi semne prin Numele Robului Tău ce-lui sfânt, Isus.”
Andrei Bălulescu
VERIDICITATEA FĂGĂDUINȚELOR SCRIPTURILOR.
“Căci tot nu pricepeau că, după Scriptură, Isus Hristos trebuia să învieze din morți.”
Un pastor relata experiența unei tinere care, obiectând teoria evoluționistă a profesorului ei de biologie din facultate pe baza Scripturii, a fost întrebată de ce ar crede Scriptura, iar răspunsul ei (învățat de la un studiu al acestui pastor) a fost: „Am ales să cred Biblia pentru că ea este o colecție fiabilă de documente istorice scrise de martori oculari în timpul vieții altor martori oculari. Aceștia au raportat evenimente supranaturale care au avut loc ca împlinire a unor profeții specifice și au susținut că scrierile lor sunt de origine divină și nu umană.”. De prea multe ori căutăm argumente în filozofie, sociologie și antropologie pentru răspunsurile apologetice iar cei din speță Penticostală imediat apelăm la experiențe și minuni. Totuși, pentru orice creștin, Scriptura va rămâne revelația fundamentală la care se face apel, și singura sursă autoritară pentru întrebările vieții. Această realitate a fost bine percepută ulterior de apostolul Ioan, când ne relatează că în dimineața învierii, cu toate că nu au găsit trupul Domnului Isus, ucenicii nu pricepeau (sau, înțelegeau) că în conformitate cu Scripturile, Hristosul trebuia să învieze.
Suntem în preajma sărbătorii învierii Domnului Isus, iar creștinătatea se va saluta din nou cu drag cu frumosul: „Hristos a înviat!”. Totuși, de ce afirmăm acest adevăr? De-a lungul anilor s-a argumentat că mormântul este gol (și chiar este), imposibilitatea ca ucenicii să fi furat trupul Domnului dat fiind garda Romană (și așa este), fășiile și ștergarul găsite în mormânt care arată că nu s-a furat trupul și nu s-a plecat în grabă (și așa este), precum multe alte argumente care susțin singura opțiune viabilă, și anume că Hristos chiar a înviat din morți. În dimineața învierii, toate aceste considerente au fost bine înțelese de Petru și Ioan, iar concluzia ioanină că „... a văzut și a crezut.” (Ioan 20:8) dovedește tocmai că Ioan a fost convins de învierea Mântuitorului în lumina dovezilor de la mormânt. În schimb, ce l-a oprit pe Ioan să declare public peste tot că Isus e viu, și de fapt l-a motivat să meargă înapoi acasă (Ioan 20:10) a fost tocmai lipsa de înțelegere Scripturală cu privire la învierea Mântuitorului. Că morții puteau să învieze era bine cunoscut prin învierile pe care le făcuse Isus în timpul vieții Sale. Dar colectivul evenimentelor aparținând patimilor Domnului nu făceau nici un sens, măcar că Hristosul trebuia să sufere aceste lucruri după cum au spus Moise și Prorocii (Luca 24:25-27).
„Hristos a înviat”, așadar, nu este doar un slogan de Paști, ci este proclamarea solemnă a Bisericii că ea crede fără echivoc tot ce zice Scriptura. Dorim să vedem minuni, ne plac lucrările Duhului Sfânt, și ne gândim că acestea vor spori credința noastră în zilele grele. Dar să nu uităm niciodată ce ne-a spus Mântuitorul:
“Dacă nu ascultă pe Moise şi pe proroci, nu vor crede nici chiar dacă ar învia cineva din morți.”
Așadar, Hristos a înviat din morți!
Andrei Bălulescu
DOAMNE, APĂRĂ-NE CREDINȚA !
“Domnul a zis: ”Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul. Dar eu M-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă credința ta și, după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întărești pe frații tăi.””
Parafrazez expresia unui om care fiind prins într-o încercare odată, și întrebat cum este, răspundea: „N-ar fi așa de grea crucea mea dacă n-ar sta și alții cu genunchii pe ea!”. Apar momente în viața noastră când pe lângă furtuna de afară cu vântul și rafalele ei, mai observăm și că picură în casă, și acestea toate, după ce numai ce am remodelat interiorul. Tot așa, apar momente în care pe lângă luptele geopolitice și socio-economice din afară, vedem frământări, situații confuze și lipsă de claritate din interior, spiritual vorbind. Scopul acestei confluențe de situații este să ne atace credința, sau mai concret spus, încrederea în Dumnezeu. Din conversația Domnului Isus cu Petru, putem desprinde două concluzii (din multele) despre lupta în care ne aflăm.
În primul rând, suntem ceruți de diavolul pentru a fi cernuți. Expresia folosită pentru ceruți, comportă o greutate mult mai profundă decât poate cuvântul nostru să o exprime; ea ar însemna o cerere insistentă și imperativă, făcută ca și cum ar fi de drept (ceea ce în engleză este demand). Această cerere, intenționează cernerea care era modalitatea de a separa bobul de grâu de impuritățile sale printr-o scuturare violentă în sită. Domnul nu folosește ilustrația aceasta pentru a fi interpretată în toate elementele ei (ce sunt grâul, pleava, sita) ci doar pentru a transmite imaginea zguduiturii – boabele izbite de pereții sitei și aruncate dintr-o parte în alta. Scopul acestei acțiuni era să se piardă (a înceta să mai fie prezentă) credința; adică, o dezamăgire așa de profundă încât încrederea în Domnul Isus să piară totalmente, iar ca rezultat să fie o cădere grozavă (fapt pentru care Domnul spunea că Petru va trebui să se întoarcă la Dumnezeu). De remarcat este faptul că satana a trebuit totuși să ceară această acțiune ca și permisiune; adică el nu poate acționa de la sine putere și nici decide ce va face, fără a fi îngăduit de Dumnezeu. Nu satan este autoritatea aici, ci Dumnezeu!
În al doilea rând, vedem slujba de Mare Preot al Domnului Isus care stă înaintea Tatălui pentru noi. Sintagma „Dar Eu m-am rugat” accentuează pe Isus ca agentul mijlocirii. Domnul n-a trimis un înger, și nici chiar sfinții să mijlocească, ci Însuși Domnul Isus s-a rugat Tatălui. Totodată, verbul tradus prin „a ruga” nu comportă greutatea originalului, care aici nu este tipicul cuvânt pentru rugăciune din greacă, ci un cuvânt care înseamnă a implora. Așadar, când luăm în considerare că numele „satan” nu este un nume propriu ci doar transliterarea ebraicului care tradus înseamnă adversar (invocând ideea de pârâș), iar faptul că Domnul Isus se autointitulează avocatul sau susținătorul nostru (conform Ioan 14:16), ideea transmisă face mult sens: pârâșul ne acuză și ne cere ca drept legal (ca unii care am încălcat legea Divină) să fim zdrobiți, iar avocatul nostru depune o pledoarie în fața Tatălui pentru a fi iertați, susținuți și restaurați. Scopul reabilitării este ca noi să putem deveni un ajutor pentru frați, după ce am ieșit biruitori din încercările aduse de diavolul împotriva noastră, pentru ca rugăciunea Domnului Isus să își vadă împlinirea:
“Nu Te rog să-i iei din lume, ci să-i păzești de cel rău.”
Andrei Bălulescu
DOAMNE, BINECUVÂNTEAZĂ ȚARA!
“Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!”
Nu de puține ori am auzit expresia nostimă a unor frați, cu referință la munca depusă la serviciile lor, cum că ar face „cărămizi pentru Faraon”. Sentimentul evocat de acest răspuns hazliu este de fapt observația celui plecat de acasă în străinătate pentru un trai mai bun; anume, că a ajuns ca un rob pentru binele altei țări, cu speranța că din toată truda sa va beneficia și el ceva. Acest sentiment este amplificat de o cultură diferită, de o politică diferită, de un stil de viață diferit, care în comparație cu ce „era acasă” pare a fi străin și greu de înțeles. Așadar, printre momentele de fericire și beneficiile primite omul se plânge de Faraon și țara gazdă, visând tot timpul la ceva mai bun.
Întocmai își vedeau Evreii situația lor în exilul din Babilon. Fuseseră luați de acasă, li se confiscaseră bunurile, iar ca străini într-o țară străină, munceau pentru beneficiul Babilonului. Unii proroci mincinoși le-au transmis mesaje că vor pleca în curând acasă, și prin urmare poporul trăia într-o confuzie cu privire la ce avea de făcut în timpul exilului. Tocmai de aceea, Domnul a îngăduit să li se trimită un mesaj prin prorocul Ieremia, prin care erau încurajați să zidească case, să sădească grădini, să se însoare și să se înmulțească în locul în care erau. Dar cel mai important sfat era să se roage pentru pacea țării în care erau, deoarece fericirea lor era strâns legată de fericirea țării. De fapt, o traducere mai exactă a pasajului ar fi: Căutați pacea orașului unde v-am trimis în exil, și rugați-vă Domnului pentru el, pentru că în pacea lui veți avea pace.
Aplicând acest sfat în viața noastră, putem să ne gândim la acele situații neplăcute din țările în care am fost îngăduiți să ajungem, iar în loc de a ne plânge de ceea ce nu ne place, să ne rugăm pentru binele țării și pentru pacea ei. De exemplu, ne putem gândi la situația economică a țării și la modul în care sunt strânse taxele iar apoi folosiți banii noștri. Ne putem plânge de programe economice cu care nu suntem de acord. Ne putem frustra de taxe care în aparență (sau în realitate) nu aduc nici un beneficiu muncitorului care le plătește. Ne putem speria de analizele economice prevestite pentru anii care stau în față. Dar mai presus de toate aceste stări, Biblia ne învață să spunem: Doamne, binecuvântează țara!
Deplângem des politica țărilor noastre, corupția aparentă (fie pe față, fie tăinuită) și stilul meschin al unora de a culege toate beneficiile de pe spatele altora. Privim la nedreptăți care se fac și la vocile celor neajutorați care sunt astupate de interesele celor mari, și nu de puține ori ne punem întrebarea: „Cum de mai rabdă Dumnezeu pământul?”.
Privim îngroziți la ideologii care sunt avansate galopant cu un scop precis de a contamina mințile copiilor noștri, și vedem zilnic cum lupta pentru decență, castitate și evlavie parcă se pierde, rămânându-ne nimic mai mult decât să ne plângem de ceea ce observăm. Primul gând ne-ar fi să cerem să facă Dumnezeu dreptate și să judece tot ceea ce este rău și necurat. Acesta era tocmai etosul Evreului care în rugăciunile sale dorea răzbunare pe cei răi (Psalmul 94) și binecuvântare numai peste Ierusalim (Psalmul 122:6-9). Dar în lumina tuturor acestor provocări, mesajul venit de sus ne învață să spunem: Doamne, binecuvântează țara! Pe când alții se plâng, se frustrează și se supără, noi dorim să aplicăm sfatul apostolic în viața noastră:
“Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea.”
Andrei Bălulescu
DOMNUL NE VA ARĂTA CALEA!
“El vă va arăta drumul pe care trebuie să-l urmați, căci n-ați mai trecut pe drumul acesta.”
Cu ani în urmă era o vreme când orice călătorie, chiar și o simplă vizită locală, necesita o bună planificare pe hartă pentru a asigura că se ajunge cu bine la destinație. Însă, odată cu explozia tehnologică și atotprezența telefoanelor mobile, acele vremuri s-au încheiat. Azi, orice om cu acces la GPS poate fi călăuzit pas cu pas oriunde în lumea aceasta printr-o simplă aplicație digitală, iar riscul de a te pierde pe un drum necunoscut este aproape inexistent. Totuși, sunt încă domenii unde nici chiar atotprezentul GPS nu poate călăuzi, iar cumpăna dintre ani ne reamintește că ce ne stă în față este un total necunoscut. Analiștii și „profeții” lumii caută să prezică și să estimeze ceea ce se va întâmpla în vremea ce urmează, dar singurul care poate să ne arate drumul și să ne călăuzească într-un domeniu complet necunoscut, este Domnul Dumnezeu!
Odată cu pornirea poporului Israel din pustie către țara promisă, Iosua face o remarcă importantă: „n-ați mai trecut pe drumul acesta”. În context contemporan, aceasta însemna că nu dispuneau nici măcar de o hartă a zonei geografice pentru a cunoaște locurile și drumurile către locul unde îi ducea Dumnezeu, și totuși, Iosua avea o deplină încredințare că Însuși Domnul le va arăta drumul într-acolo. În postura în care a ajuns Iosua în fața acestui necunoscut, el a identificat trei elemente foarte importante pentru a fi bine călăuziți.
În primul rând el îndemna poporul la respect față de preoții și căpeteniilor lor. Preoții duceau chivotul Domnului pe umeri și poporul trebuia să îi urmeze întocmai. Căpeteniile erau cele care transmiteau mesajul lui Iosua, iar poporul trebuia să le asculte. Ar fi interesant de meditat la ce s-ar fi întâmplat dacă o seminție din Israel nu ar fi vrut să asculte de căpetenii, și s-ar fi revoltat împotriva preoților care duceau chivotul; cu siguranță și-ar fi pierdut călăuzirea. Într-o vreme în care respectul față de autoritatea Bisericii și a slujitorilor ei este tot mai subminată, să nu uităm că „cine cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă” (1 Ioan 4:6).
În al doilea rând, reverența față de Dumnezeu era imperativă pentru a rămână sub călăuzire. Observația că poporul trebuia să păstreze o distanță de 2,000 de coți de la chivot (aproximativ 900 metri) este foarte importantă. Ne-am fi gândit că a fi chiar lângă chivot era cel mai benefic, dar raționamentul era următorul: apropierea prea mare de chivot l-ar fi redus la un obiect strict simbolic pentru popor, iar obstrucționarea preoților de către popor le-ar fi încurcat drumul; în esență, „gloata” poporului ar fi condus preoții, și nu chivotul. Să nu uităm că suntem chemați să primim și noi sfatul pe care îl dădea Maria cu privire la Domnul Isus: „Să faceți orice vă va zice” (Ioan 2:5).
În al treilea rând, reorientarea poporului către cerința lui Dumnezeu cu privire la sfințire era imperativă! Cel ce stabilea standardul sfințirii și modalitatea ei, era Domnul, și nu opinia populară a oamenilor. Legea lui Moise era standardul după care fiecare om se putea evalua dacă trăia în sfințenie sau nu. Într-o vreme a relativismului când orice opinie este considerată ca fiind adevăr fundamental, Biserica afirmă că Scriptura este singura autoritate care stabilește modalitatea în care îi putem fi plăcuți Lui (1 Tes 4:1, Col 1:10).
Pornim în anul 2025 pe un drum pe care nu am mai călătorit. Vom întâmpina zile în care ceața și gălăgia înconjurătoarea ne va umbri înțelegerea noastră, iar veștile și analizele oamenilor ne vor pune mult pe gânduri. Când „semnalul GPS-ului” nostru va părea că slăbește, să nu uitați că:
“Domnul Însuși va merge înaintea ta, El Însuși va fi cu tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa; nu te teme și nu te înspăimânta!”
Andrei Bălulescu
BUCURIA TRIUMFĂTOARE A EVANGHELIEI.
“Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”
Era o noapte întunecoasă în câmpia Betleemului, când păstorii care își păzeau turmele au fost vizitați de corul îngeresc. Probabil că erau frământați de probleme geo-politice ale Israelului, fiind sub ocupație Romană, de birurile cerute de Irod, precum și de liniștea mare din partea lui Dumnezeu; trecuseră peste 400 de ani de când glasul profetic și mesajele divine nu se mai auziseră, iar afară de așteptarea tacită a poporului pentru Acel Mesia prevestit în Lege și Proroci, mare speranță pentru ziua de mâine nu era. Acesta a fost contextul mesajului evangheliei (tradus prin expresia: „vestea bună”) adus de îngeri, cu o deosebită încurajare: Nu vă temeți!
Omenește „nu ne temem” când avem motive, garanții și semne concrete că toate lucrurile merg bine, iar ziua de mâine nu prezintă nici o instabilitate sau incertitudine! Nu ne temem când este pace pe scena globală, când avioanele de război stau la sol, și când clasa politică face tratate pentru bunăstare și prosperitate (inter)națională. Dar când totul pare a fi pe dos, premisa „Nu vă temeți” pare ca o promisiune goală. Totuși, îngerii remarcă motivul veracității acestei încurajări, precum și motivația unei mari bucurii pentru tot norodul (nu doar pentru o clasa selectă a societății). Intrarea lui Isus în lumea noastră viza o lucrare pe care întreaga creație o aștepta încă din zilele primordiale, și anume răscumpărarea. Îngerii observă că acest Isus născut era Mântuitorul – adică Cel care salvează cu o putere egală cu a lui Dumnezeu Tatăl (Luca 1:47), Hristosul – adică Unsul, sau Cel prevestit în profeți ca și împlinire a tuturor promisiunilor Vechi Testamentare (Romani 3:21-22), și Domnul – adică Cel cu drepturi absolut suverane asupra creației, istoriei și omenirii (Psalmul 68:4-8, Exod 6:3-8).
Motivul cântării de laudă a îngerilor era că toate aceste promisiuni se împlineau astăzi – identificând noaptea nașterii Domnului ca momentul incipient al împlinirii promisiunilor, dar și demarcând istoria în două – vremea trecută cu zbuciumul ei, și vremea mântuirii numită astăzi. În acel astăzi ne aflăm și noi acum, și chiar dacă Împărăția Domnului nu a fost instaurată pe deplin, iar creația și omenirea încă simt durerile nașterii (Romani 8:22-23), se apropie finalul zilei mântuirii când Domnul se va întoarce înapoi, dar nu ca un bebeluș în ieslea din Betleem, ci ca Marele Împărat înconjurat de oastea cerească. Se va cânta iarăși cântarea din câmpia Betleemului (Luca 2:14), dar de data această mântuiții vor striga:
“Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!”
Andrei Bălulescu
STĂRUINȚA CA MOD DE VIAȚĂ...
“Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheați la aceasta, cu toată stăruința, şi rugăciune pentru toți sfinții.”
Stăruința ca și expresie evocă un sentiment foarte specific în viața Penticostalului Român: o seară relativ- lungă în care Biserica cere cu insistență botezul cu Duhul Sfânt. De altfel, cuvântul stăruință a ajuns oarecum sinonim cu lucrarea haristică a Duhului Sfânt, dar în sens biblic ea este prezentată ca un mod de viață, fapt pentru care se ridică următoarea întrebare: De ce și pentru ce ar trebui eu să stărui în rugăciune? Întrebarea este pertinentă în special pentru cei deja botezați cu Duhul Sfânt care acum rezumă stăruința strict la o perioadă de câteva zile în a fii dedicată cel mult reumplerii cu Duhul Sfânt.
În finalul explicațiilor sale despre armura duhovnicească (Efeseni 6:14-17), menită să asigure o protecție adecvată în războiul spiritual (Efeseni 6:10-13), Pavel conclude cu o explicație privitoare la rugăciune, care măcar că nu este exemplificată explicit printr-un element al armurii, este contextual legată de aceeași luptă spirituală. De fapt, prin folosirea împătrită a cuvântului „tot” (și formele sale), Pavel observă nevoia de o atot-prezență a rugăciunii în strategia de luptă a creștinului. Pentru Pavel, această luptă comportă două lucruri importante: rugăciunea (ca și platformă) și vegherea (ca și atitudine). O traducere mai exactă a semanticii originale ne arată cel mai bine aceste două elemente: „Cu fiecare rugăciune și cerere rugați-vă în fiecare moment oportun, prin Duhul. Iar în aceasta vegheați cu stăruința si cereri pentru toți sfinții.”
Ca și platformă pentru lupta spirituală, rugăciunea (sau actul omului de a comunica cu Dumnezeu) compune două elemente: rugăciuni și cereri. Prin elementul rugăciune se înțelege acel subiect sau conținut al comunicării noastre cu Dumnezeu – adică ceea ce vrem să îi comunicăm lui Dumnezeu. Ca și conținut, putem vorbi despre laudă, adorare, recunoștință, pledoarie, mijlocire, petiție, comuniune, etc. Elementul cereri este explicat ca și o solicitare urgentă de a răspunde unei nevoi, adresată exclusiv lui Dumnezeu. Prin rugăciunile noastre, în lupta spirituală, noi chiar comunicăm ceva Domnului (nu doar spunem vorbe mecanic) care au valența unei nevoi exprimate prin cerere.
Ca și atitudine față de lupta spirituală, vegherea (sau actul de a fi treaz, vigilent, atent – exact opusul dormitului), compune tot două elemente: stăruința și cererea (Pavel folosește același cuvânt de două ori). Prin elementul stăruință Pavel exprimă aceea persistență fermă într-o acțiune sau împrejurare. Cuvintele perseverență sau neclintire exprimă cel mai bine spiritul stăruinței. Expresia stăruinței în atitudinea vegherii este similară cu dorința patriarhului Iacov în lupta cu Îngerul: „Nu te las până nu mă binecuvântezi!”. Ea este o perseverență neclintită care insistă asupra unei cereri aduse Domnului cu privire la lupta spirituală a sfinților. Această luptă (și fațetele ei) este observabilă doar atunci când omul stă în veghere.
Pentru Pavel singura șansă pentru biruință în fața luptelor spirituale, este ca aceste rugăciuni să fie aduse prin Duhul. Duhul Sfânt este Cel ce ne umple conținutul rugăciunilor noastre, formulează cel mai bine cererile noastre, ne dă răbdare în stăruința noastră și ne luminează mintea față de nevoile sfinților, pentru a ști, din nou, ce să cerem.
Stăruim în toată vremea, în toate rugăciunile, pentru toți sfinții, prin toate cererile noastre, și suntem încurajați amintindu-ne că:
“... tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite.”
Andrei Bălulescu
NU VĂ ALARMAȚI DEGEABA !
“Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci.”
Doisprezece fără nouăzeci de secunde: aceasta este „ora” pe așa-numitul ceas al zilei finale, conceput în 1947 de o grupă de oameni de știință implicați în proiectul Manhattan (armele atomice). Ceasul dorește să reprezinte cât de aproape suntem de o anihilare totală a omenirii prin forțele nucleare, precum și războaie, calamități și alte catastrofe induse de omenire. Desigur, „ora” arătată de ceas este relativ arbitrară; totuși, ea reprezintă analiza experților lumii cu privire la starea precară în care se află omenirea. Considerând că în 2017 experții estimau că suntem cu două minute jumătate înainte de ora doisprezece, scăderea din anul 2023 la nouăzeci de secunde este desigur, alarmantă.
Probabil am argumenta că acești experți ai lumii seculare nu iau în calcul perspectiva spirituală, dar observând o serie de prorocii - precum și unele așa crezute revelații - trimise pe toate canalele oamenilor de comunicare, prin care se anunță războaie, vărsare de sânge, și distrugere catastrofală, a nu te alarma devine chiar o luptă! Și totuși, sfatul Mântuitorului cu privire la cursul normal a vieții este că toate aceste vești și prevestiri nu trebuie să ne alarmeze (cuvântul înspăimântați se traduce cel mai bine prin alarmați, sau a fii plin de temere din cauza unei surprize neplăcute). De observat este că Domnul subliniază specific faptul că nu este vorba de vremea sfârșitului (sau ziua finală a omenirii), ci că ciclul de războaie și vești de războaie țin de cursul normal a vieții pământenilor sub blestemul adamic. De asemenea, sintagma vedeți (să nu vă înspăimântați) este extrem de importantă, deoarece ea denotă vigilență, percepție sau discernere clară, ceea ce arată căci credinciosul trebuie să își folosească foarte atent „intelectul” spiritual.
Prin ce putem să ne menținem liniștea și să nu ne alarmăm? Domnul observă: căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Ele nu sunt evenimente din fluxul sorții, și nici măcar rezultante ale ambiției umane, ci desfășurarea lor sunt cuprinse în planul istoric alcătuit de Dumnezeu încă de la început (chiar dacă nu insinuăm aici o valență predeterminantă din partea lui Dumnezeu în cauzarea lor). Într-o altă formă de exprimare: Dumnezeu știa încă dinainte de facerea lumii de fiecare conflict și război care avea să se întâmple pe fața pământului, și prin extensie, de nevoile celor care vor trece prin ele. Faptul că Dumnezeu nu doar că anticipă prin preștiință ce are să fie, ci mai mult, El știe chiar și finalitatea lor (... sfârșitul tot nu va fi atunci – adică, acestea vor trece cum au venit, și alte situații vor mai fi până la sfârșit), pentru credincios creează o plasă de siguranță împotriva îngrijorării și alarmării. După cum afirmam deseori: Tatăl nostru este la cârmă, și toate sunt conduse de Mâna Sa! Când suntem frământați sau înspăimântați sau alarmați de tot ceea ce ni se transmite sau prezice cu privire la situația geo-socio-econmico-politică a lumii în care trăim, să nu uităm că Dumnezeul care S-a declarat Tatăl, Apărătorul și Mântuitorul nostru, ne-a zis:
“Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: “Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea”.”
Andrei Bălulescu
PUTEREA NEMĂRGINITĂ A DOMNULUI !
“Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.”
Nu necesită multă convingere pentru a conștientiza faptul că suntem slabi și limitați ca și oameni. Abia ajunși în fața bolii înțelegem cât de mare este darul sănătății, și totodată, văzând că nu putem schimba nimic, realizăm cât suntem de neputincioși în astfel de situații. La fel, în fața morții realizăm că viața nu atârnă de dorința noastră. De asemenea, în fața viciilor care leagă pe oameni realizăm că sârguința nu scapă omul de lanțurile robiei, și în afară de a ridica din umeri, nu putem face nimic. Contemplând la aceste realități din viața umană, ne poate cuprinde spaima, dezamăgirea și chiar depresia. Dar în fața unei confruntări cu realitatea imposibilității omului de a fi salvat prin propria lui inițiativă, Domnul Isus exprimă ucenicilor că ceea ce pentru oameni prezintă o neputință ( definiție : incapabil de a se întâmpla sau de a fi împlinit ), pentru Dumnezeu este o nimica toată, deoarece, la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință. Una din calitățile personale ale lui Dumnezeu este atotputerea , sau capacitatea de a avea autoritate sau influență nelimitată. Această calitate face posibil ca la Dumnezeu să se găsească rezolvare la toate problemele.
De bună oară, vindecarea trupească precum și eliberarea sufletului de legăturile celui rău prezintă o neputință absolută pentru oameni. În schimb, scriptura afirmă că în baza jertfei Domnului Isus și a rănilor Sale noi suntem tămăduiți (Isaia 53:4 4-5), iar interpretarea apostolului Petru (1 Petru 2:24) în contextul ei exegetic arată că tot rănile Lui sunt baza vindecării sufletești de rănile păcatului. O imposibilitate la oameni, dar o posibilitate la Dumnezeu.
Mai mult, ieșirea din situații de criză sau de maximă urgență (precum a fost arestarea pentru executare a lui Petru - Fapte 12:1 1-19), sau pericolul de moarte iminent în mijlocul furtunii a lui Pavel (Fapte 27), sunt de asemenea, o imposibilitate pentru oameni. Ce putea face Petru ținut în lanțuri între patru ostași, sau Pavel în mijlocul Mării Mediteraneene? Dar din resursele infinite a lui Dumnezeu, doi îngeri din ceata de nenumărat au fost trimiși, unul să îl scoată pe Petru din temniță printre ostași fără a fi văzut, iar altul să îl scoată nu doar pe Pavel, ci pe toți cei din corabie, teferi din mijlocul prăpădului. O imposibilitate la oameni, dar o posibilitate la Dumnezeu.
Multele noastre situații din viață ne vor speria, ne vor neliniștii și ne vor face să ne punem întrebări dacă mai este ieșire sau nu. În momentele cele mai grele să nu uitați că tot ce este imposibil la oameni, este foarte posibil la Dumnezeu, iar strigarea Suveranului Etern răsună și azi pentru poporul mântuit:
“Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.”
Andrei Bălulescu
AVEM NEVOIE DE RĂBDARE!
“Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. ”
Îmi aduc aminte cu drag și respect de momentele de vizită pastorală la unul regretații păstori ai Bisericii din Kitchener, în timpul cărora deseori îmi recita o frază dintr-o frumoasă și veche cântare: ”În cer pe flori nu poți fi dus, când alții s-au luptat. Și pentru Regele Isus chiar viața ei şi-au dat ”. Generația aceasta de credincioși, care încetul își i-a zborul către casa eternă, ne-a lăsat o zestre deosebită de credință în Dumnezeu și un exemplu minunat de răbdare în mijlocul suferinței și a greutăților. Această virtute este pe cale de dispariție în viața generației care se ghidează după conceptul ”de unică folosință ”; dacă un aparat dă semne că nu mai funcționează la capacitatea eficienței, mai degrabă este înlocuit cu unul nou (și mai modern) decât să fie reparat. Acest concept de viață face pe om delăsător atunci când apar probleme și-i erodează capacitatea de a răbda momentele grele.
Autorul epistolei către Evrei, le amintește credincioșilor de momentul întoarcerii la Domnul și de conflictul care aceasta pocăință l-a stârnit între ei și cei din jur, dând naștere la lupte de suferințe, batjocuri, necazuri, răpirea averilor și o mare presiune pusă asupra lor din pricina convertirii (Evrei 10:32-34); sintagma ”erați puși ca o priveliște în mijlocul ocărilor și necazurilor ”, reprezintă ideea de a fi pus ca pe o scenă în văzul tuturor cu scopul de a fi insultat și chiar hărțuit fizic. El remarcă faptul că secretul în a putea îndura acestea toate era că știau (într-un mod personal) că aveau o avuție mai bună și care era permanentă, făcând referință la Împărăția lui Dumnezeu. Acest etos personal este cuprins în cuvântul încredere care original reprezintă trăsătura de a fi dispus a asuma activități care implică risc sau pericol, în special în domeniul atitudinilor și vorbirii. În alte cuvinte, încrederea la care se face referință este capacitatea de a fi gata pentru suferințe grele din pricina mărturiei Domnului Isus exprimată și propovăduită tuturor.
Riscul observat de apostol este de a ”părăsi” (care reprezintă a lepăda ceva prin aruncare) această încredere, iar aceasta printr-un act voit cauzat de lipsa de răbdare ; versetul 36 clarifica de ce apare riscul de a părăsi în 35, și anume prin îndemnul ”Căci aveți nevoie de răbdare ...”. Încrederea susținută de răbdare are scopul de a ne ajuta să împlinim voia Domnului , care printre multele ei definiții Scripturale, reprezintă chiar și conceptul de a suferii pentru Dumnezeu (1 Petru 3:17, 4:19, 2 Timotei 1:11-12). Factorul motivator este că ne așteaptă o mare răsplătire și intrarea în promisiunile deosebite pregătite de Domnul pentru cei ce vor fi iubit venirea Lui. În această vreme când clima geo-politică dă semne de o mare răcire cu privire la valorile Creștine ... iar atacurile pe față împotriva Creștinismului nu doar că sunt tolerate, dar parcă încurajate, ne rămâne acest minunat sfat apostolic: ”aveți nevoie de răbdare ”. Iar pentru că răbdarea este o virtute care se cultivă prin experiențele cu Dumnezeu în zilele grele, Apostolul Iacov ne încurajează sublim:
“Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.”
Andrei Bălulescu
MUNCIND ÎNTR-O VREME A NEPĂSĂRII !
“Adu-ți aminte de mine, Dumnezeule, pentru aceste lucruri și nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu și pentru lucrurile care trebuie păzite în ea!”
Privim la faptul că jumătate din an s-a dus, iar zilele trec iute și noi zburăm, precum zicea Moise în Psalmul 90. Perindarea anilor au făcut pe unii să ridice întrebarea, precum categoria batjocoritorilor din 2 Petru 3:3-4, dacă va mai veni Domnul și dacă toată truda pentru împărăția Domnului se merită. Alții, preocupați cu treburile vieții s-au deprins să facă “câte ceva încoace și încolo ” după pilda prorocului din 1 Împărați 20:38-41 și și-au preocupat timpul cu felurite activități care mai degrabă sporesc dorințele lor pământești, lăsând pe cele spirituale neîmplinite. Pe deasupra, se observă instalarea unei stări de nepăsare în viețile noastre, precum prevestea Scriptura cu privire la vremea din urmă, iar în zile ca acestea, e bine să ne reamintim că mai avem mult de lucrat până va veni Domnul.
Omul lui Dumnezeu Neemia, a fost profund mișcat de nevoia poporului întors din exil, precum și de criza în care se aflau evreii reîntorși la o cetate ruinată, arsă și total distrusă. După căutarea Feței Domnului prin post și rugăciune (Neemia 1:4), el și-a asumat grija de a drege zidurile cetății Ierusalimului și de a lupta alături de frații lui pentru restaurarea Templului. De remarcat este că după ce a isprăvit tot ce a avut de făcut, de patru ori și-a exprimat un oftat al sufletului său în fața lui Dumnezeu, prin expresia ” aminte de mine ” (Neemia 5:19, 13:14, 13:22, 13:31). În schimb, expresia versetului de față clarifică mai întâi faptele evlavioase, și mai apoi, ceea ce trebuia făcut pentru Domnul. Neemia știa că nu putea cumpăra favoarea Domnului prin ceea ce făcuse, dar acest strigăt disperat izvorât din percepția de faliment pe care a simțit-o și Ilie (1 Împărați 19:4) văzând că în ciuda tuturor eforturilor spirituale, poporul nu își îndreaptă cărarea, l-a făcut pe Neemia să apeleze la o introspecție profundă: ce am putut, Doamne, am făcut!
Vremea pe care o parcurge Biserica Domnului este asemuită de Mântuitorul cu zilele lui Noe și a lui Lot; o vreme în care oamenii își vedeau liniștiți de viața lor, fără nici o grijă sau perspectivă de viitor, ci simplu pentru satisfacerea nevoilor ”de aici și acum”, dar care a fost abrupt întreruptă de intervențiile cataclismice ale lui Dumnezeu (Luca 17:26-29). Domnul Isus spunea: ”Tot așa va fi și în ziua când Se va arăta Fiul omului..” (Luca 17:30), arătând că puțini vor fi cei ce vor lucra pentru Împărăția veșnică și mulți care vor sta nepăsători chiar în poporul Domnului. De aceea frați sfinți, de 2000 de ani străbate răsunetul poruncii divine care ne responsabilizează pe toți cei ce cu sârguință așteptăm și grăbim venirea zilei Domnului, în ciuda oboselii și a descurajărilor care vin:
“Întăriți-vă dar mâinile obosite și genunchii slăbănogiți; croiți cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce șchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat.”
Andrei Bălulescu
DĂ-ȚI ZESTREA MAI DEPARTE!
“El a pus o mărturie în Iacov, a dat o Lege în Israel și a poruncit părinților noștri să-și învețe în ea copiii.”
Comparând Biserica modernă cu Biserica de la Rusalii, observăm o varietate de diferențe în organizarea, manifestarea și lucrarea ei. Desigur, nu avem nici o poză din Biserica primară, și nici o înregistrare cu atmosfera, rugăciunea, închinarea și predicarea lor. Dar analele istoriei creștine creionează anumite detalii importante despre Biserica primară, care ne clarifică cum funcționa ea la început. Dacă ne-am întreba de ce nu mai suntem azi la fel ca atunci, probabil că printre multele argumente pe care le-am aduce s-ar regăsi și cel care arată că fiecare generație pierde o parte din zestrea generației ulterioare, iar în timp, descendenții distanți devin foarte diferiți în valori, principii și comportament în comparație cu înaintașii lor.
Omul lui Dumnezeu Asaf observă că Dumnezeu a poruncit părinților să își învețe copiii. Responsabilitatea parentală nu este opțională, și nici măcar condiționată de competența părințiilor în a-și educa copiii lor, ci este prezentată ca fiind obligatorie. A porunci se definește printr-o dispoziție dată de o autoritate superioară care trebuie executată întocmai; agentul nominalizat ca fiind Cel ce poruncește, în versetul de fată ( El ), este definit în Psalmul 78:4 ca fiind Domnul (folosit fiind Numele lui Dumnezeu care s-a revelat lui Moise – Dumnezeul Cel Etern). Acțiunea vizată de poruncă este a învăța care reprezintă educarea sau predarea / instruirea copiilor în cele două elemente mai devreme prezentate în verset: mărturiile Domnului și Legea Domnului.
Cele două elemente reprezintă lucrările de revelație ale lui Dumnezeu prin puterea lui manifestată între oameni ( mărturiile ) și prin învățăturile Domnului (Legea). Așadar, părintele este responsabilizat de Dumnezeu să își ajute copilul să rețină mărturiile (experiențele cu Dumnezeu) și Legea (învățăturile Domnului cu privire la toate domeniile vieții spirituale și personale). Desigur, un copil încă nu are o experiență vastă care se poate remarca prin mărturii profunde, și nici conceptul bine dezvoltat al dorințelor Domnului exprimate prin Legea Sa. Prin urmare se ridică întrebarea: de unde să știe un copil despre mărturiile și Legea Domnului? Răspunsul ne orientează către experiențele și înțelegerea părintelui despre Dumnezeu, ceea ce putem numi zestrea familială. Prin mărturii înțelegem acele momente de intervenție a Duhului Sfânt prin sfaturi, descoperiri, vindecări, eliberări, călăuziri și multe alte lucrări de slavă, pe care părintele le-a trăit cu Dumnezeu. Prin Lege înțelegem totalitatea învățăturilor primite despre Dumnezeu, conduita de viață plăcută Domnului, principiile sfințeniei precum și comportamentul creștinesc.
Părintele creștin este obligat de Dumnezeu să împărtășească copiilor săi experiențele trăite cu Duhul Sfânt ca fiind manifestări de slavă a Domnului în viața sa, iar apoi să ancoreze aceste experiențe în învățătura Domnului primită din Sfântul Cuvânt și de la înaintașii de credință demni de crezare și care au trăit experiențe similare (Evrei 13:7). Nefăcând astfel, îi vor sărăci de zestrea spirituală de care au nevoie, iar rezultatul va fi observat în trăirea noii generații care se va ridica, una complet diferită în valori și principii de cea care se va stinge, precum s-a mai întâmplat în istoria biblică:
“Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel.”
Andrei Bălulescu
LUCRAȚI CÂT SE MAI POATE!
“Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.”
În călătoria de evanghelizare pe care am făcut-o recent prin România, ne-am oprit și în Calafat, unde, în sala de cultură, în spatele unor gratii din dosul clădirii am găsit niște relicve prăfuite ale vechiului partid comunist. Acestea, mi-au adus aminte de cuvintele Pastorului Wurmbrand care printre lacrimi spunea într-o predică de faptul că în lanțuri fiind în închisoare, s-a rugat cu cei încarcerați pentru ziua când în România să se poată proclama Cuvântul Domnului, în libertate. Cugetând la aceasta, mi-am seama cât de privilegiat sunt să pot călători liber dintr-o țară în alta, în biserici, parcuri, case de cultură și diferite localuri unde să pot proclama Evanghelia fără nici o frică sau grijă. Ba chiar, să pot fi însoțit de frați, iar oameni ai legii și demnitari să fie în audiență ascultând predicarea. Dar acest privilegiu al libertății de mișcare și împărtășire a Evangheliei, de altfel acordat fiecăruia dintre noi, trebuie pus în lumina cuvintelor Mântuitorului, care înainte de o vindecare a proclamat că trebuie să lucreze (exprimarea Lui accentuând o obligativitate solemnă). Această obligativitate ne revine fiecăruia dintre noi. De fapt, versetul original comportă înțelesul: „... trebuie să lucrăm lucrările Celui ce M-a trimis ...” Sigur, lucrarea o face Domnul, dar El dorește să o facă în parteneriat cu noi, aleșii Săi (1 Corinteni 3:9).
Observ în expresia Domnului, trei obiective care trebuie luate în considerare. În primul rând , există un timp oportun. Cât este ziuă exprimă faptul că durata acestui timp nu este nelimitat, iar timpul oportun de lucru este ziua când poți vedea bine, ai libertate de mișcare și ai claritate. Vine noaptea, continua Mântuitorul, când oricât ar vrea oricine, nu va mai putea lucra. Dacă am reflecta la faptul că în urmă cu peste 34 de ani aceasta era situația în România, probabil că ne-ar pune în altă perspectivă timpul oportun acordat de Dumnezeu.
În al doilea rând, lucrările sunt ale lui Dumnezeu. Eu nu trebuie să fiu preocupat de ce voi spune, cum voi face și dacă voi reuși, deoarece eu nu lucrez în numele meu, ci în Numele Celui ce mă trimite, iar lucrările sunt ale Lui. Așadar, ceea ce nu văd eu pe moment este lucrarea tainică lucrată de Domnul în ascuns; eu ca semănător doar arunc sămânța bună, altul udă, dar Cel ce face să crească este Domnul Dumnezeu (1 Corinteni 3:6).
În al treilea rând, eu, precum Mântuitorul, sunt trimis. Nu sunt invitat, nici chiar rugat, ci trimis și împuternicit de Dumnezeu (2 Corinteni 5:20) pentru această sfântă lucrare. Această mare trimitere (Matei 28:19-20) ar trebui să responsabilizeze pe orice creștin de oriunde, înțelegând că trimiterea nu este opțională, ci absolut obligatorie. Desigur, nu toți vor ajunge în România sau în Africa să evanghelizeze, dar în sfera sa de influență (școala, serviciul, sau contextul comunitar) Dumnezeu cheamă creștinul să fie martor al învierii Domnului Isus. Pavel, asumându-și această responsabilitate, afirmă cu tărie: „... şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! (1 Corinteni 9:16).
Pentru timpul care ne-a mai rămas din zi, mi-aș dori ca fiecare frate și soră să își asume rolul de evanghelist, să lumineze în lume și să fie o busolă către Dumnezeu, pentru o lume care zace în întuneric și confuzie. Iar ca încurajare pentru cei ce încă ezită sau sunt temători, haideți să punem la inimă sfatul și cerința Mântuitorului nostru:
“... Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său.”
Andrei Bălulescu
HRISTOS E VIU!
“După patima Lui, li S-a înfățișat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, și vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.”
Învierea Domnului Isus este cea mai importantă componentă din lucrarea de mântuire. De altfel, nu putem scoate sau separa vreo etapă ca fiind secundară sau neimportantă, deoarece atât lucrarea Sa Mesianică pe pământ, patima Sa, îngroparea Sa, învierea Sa, înălțarea Sa sunt deopotrivă elemente necesare pentru lucrarea de mântuire. Dar privind la aspectul învierii, Pavel remarcă: “Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre ...” (1 Cor. 15:17). De aceea, certitudinea noastră cu privirela învierea Domnului este monumental de importantă! Pastorul William Evans consemna în cartea sa Marile Doctrine Biblice: “Creștinismul este singura religie care își bazează pretenția de acceptare pe învierea Fondatorului său. Pentru orice altă religie, a-și întemeia pretenția pe o astfel de doctrină ar însemna curtarea falimentului. Testează toate celelalte religii după această afirmație și vei vedea”. Într-adevăr, nu există nici o religie în lume care să pretindă că fondatorul ei a înviat, și este viu perpetuu, afarâ de Creștinism, care susține categoric afirmația Mântuitorului din Apocalipsa 1:17-18 – „... Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. ...”.
Luca observă la începutul cărții Fapte, că Hristos a pătimit și a murit; de aceea afirmă că s-a înfățișat înaintea lor viu dovedind că înviase din morți. Dovezile care li le-a dat cu privire la învierea Sa sunt cuprinse în Luca 24 ( mormântul gol, arătarea Lui fizică, faptul că a mâncat în fața lor, semnele în mâini și picioare ). Consemnarea că li s-a arătat deseori timp de patruzeci de zile este de asemenea extrem de importantă. Dacă ucenicii ar fi menționat ca l-au văzut odată, teoria potrivit căreia ei ar fi doar halucinat, ar fi fost plauzibilă. Dar pentru că aceste arătări au fost repetate și pe o perioadă destul de lungă de timp (peste o lună), demontează orice argument împotriva învierii. Totodată, conținutul conversațiilor cu Mântuitorul înviat, a fost identic cu cel dinainte de patima Sa (Marcu 1:15, Luca 4:43), anume despre Împărăția lui Dumnezeu, dovedind că era Unul și Același Isus, nu doar o ființă angelică.
Această ultimă observație (despre Împărăția lui Dumnezeu), este deasemenea scopul predicării apostolice (Fapte 28:30 30-31). Tocmai de aceea, Domnul Isus a folosit aceste ultime 40 de zile, pentru a recapitula cu apostolii despre această doctrină importantă, precum Moise a petrecut 40 de zile în prezența lui Dumnezeu primind legea pe muntele Sinai (Exod 24:18).
Pe când explicațiile cu privire la această complexă învățătură [Împărăția] ar necesita lungimea unei cărți și nu a unui articol, ne rezumăm a sumariza că manifestarea Împărăției lui Dumnezeu aici și acum, este lucrarea Duhului Sfânt în noul legământ prin dovezile haristice, după cum spunea Mântuitorul:
“Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi.”
Andrei Bălulescu
CREDINȚA ÎN ÎNVIERE ADUCE NĂDEJDE!
“Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.”
An de an la Paști, Creștinii de pretutindeni (din orice neam și limbă) se salută cu frumosul: Hristos a înviat!”. Această formulă de salut este cu mult mai mult decât o expresie tradițională; pentru cel născut din Dumnezeu (Ioan 1:12-13), reprezintă fundamentul credinței creștine și esența evangheliei (1 Corinteni 15:1-5). Moartea Domnului Isus era o necesitate absolută pentru ispășirea și plătirea păcatelor noastre, iar învierea Sa era o absolută necesitate pentru garanția faptului că Dumnezeu a primit jertfa Lui și ne-a considerat neprihăniți în El (Romani 4:25). Însă ceea ce ar trebui să ne amintească cel mai mult sintagma “Hristos a Înviat!” este faptul că Hristosul cel viu se întoarce după ai Săi (Ioan 14:18). În epistola către Tesaloniceni, Pavel face o comparație între cei necredincioși, care n-au nădejde, și cei credincioși, care au o nădejde vie, în Tit (2:13) fiind numită și “fericita noastră nădejde”. Exprimarea lui Pavel înțelege o așteptare, încredințare, sau o anticipare cu plăcere a ceea ce stă în față. Atât de marcați au fost creștinii primului secol de această așteptare (revenirea Domnului), încât apostolul Pavel exprimă în 1 Tesaloniceni (4:15), “noi cei vii”, arătând că el era încredințat că va prinde această glorioasă revenire, încă în timpul vieții sale.
Credința declarată în învierea Domnului Isus presupune implicit și o încredere absolută în revenirea Sa, dar și învierea celor ce au adormit în El. Lupta cea mai grea a bisericii contemporane este vegherea în vederea acestei întâlniri a Domnului, după cum observa Domnul prin pilda celor 10 fecioare – “au ațipit toate și au adormit” (Matei 25:5). În această vreme când lupta spirituală pare la culme, și atacurile celui rău se întețesc, biserica este chemată să își aducă aminte de schimbarea făcută prin nașterea din nou care i-a dat o identitate nouă și o direcție nouă în viață. Această schimbare deja făcută, anticipă schimbarea finală care o va face Domnul și trupurilor noastre după minunata promisiune făcută că atunci:
“Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.””
HRISTOS A ÎNVIAT!
Andrei Bălulescu
RĂSPLĂTIRILE VIN DACĂ NE PĂZIM...
“Păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplată deplină.”
Se observă tot mai mult un efort concentrat din partea celui rău pentru a distruge, a amăgi, și a diviza credincioșii. Luptele se dau pe toate fronturile, ori prin erezii nimicitoare (opinii care alterează doctrinele fundamentale), ori prin certurile de partide și denigrare atât în biserici cât și în spațiul digital/platformele de socializare), ori prin răsturnarea Evangheliei Domnului Isus (înlocuirea singurei Căi a mântuirii [Hristos] cu religia și ritualurile). Acestea toate ne reconfirmă că venirea Domnului Isus e foarte aproape, întrucât diavolul știe că are puțină vreme și face tot ce poate pentru a împiedica lucrarea mântuirii. Dar această nouă bătălie de fapt este una veche cu care și credincioșii din vremea apostolului Ioan se confruntau.
Ideologia gnosticilor care postulau că materia este rea și doar spiritul este bun (prin urmare Isus Hristos nu a putut să vină în trup deoarece trupul era intrinsec rău) căuta să amăgească primii creștini. De aceea, Ioan afirmă de câteva ori că Hristos a venit în trup (1 Ioan 4:2, 5:6, 2 Ioan 1:7). Mai mult, din cauza acestei ideologii, oamenii aceștia tăgăduiau pe Domnul Isus ca și Mântuitor iar Ioan se vede nevoit să afirme de mai multe ori că viața veșnică vine doar prin Fiul lui Dumnezeu (1 Ioan 1:1 1-3, 3:23, 4:10, 5:12, 2 Ioan 1:9). Ca rezultat al acestei gândiri, se separau de biserica lui Dumnezeu, și învățau și pe alții să le împărtășească ideile și să facă la fel (1 Ioan 2:19, 2 Ioan 1:9 9-11), fapt pentru care Ioan îi numește antihriști (2 Ioan 1:7).
În fața acestor provocări, Ioan îndeamnă credincioșii să se păzească bine. Prin această sintagmă se înțelege idea de a veghea cu atenție, sau a folosi percepția spirituală pentru a înțelege bine lucrurile; expresia originală accentuează funcția vederii care se prezintă ca opusul orbirii. Având în vedere că diavolul prin oamenii vicleni folosește felurite mijloace de amăgire (Efeseni 4:14), Ioan cere o atenție și analiză atentă a tuturor învățăturilor pentru a discerne bine calea adevărul (concept care în epistolele Ioanine reprezintă mântuirea adusă de Isus).
Această pază are scopul de a nu pierde rodul muncii. Interesant este că în cele mai multe manuscrise, pronumele voastre este de fapt la persoana întâia plural, adică noastre, ceea ce ar citi ”să nu pierdeți rodul muncii noastre”. Ioan ar face aluzie la lucrarea de evanghelizare făcută de apostolii Domnului care au pus fundația pentru credința noastră (Efeseni 2:20), iar rodul muncii ar fi chiar cei mântuiți prin jertfa Domnului Hristos. Cuvântul pierde s-ar putea traduce prin a distruge sau a prăpădi. Prin urmare, atenția noastră este să nu se piardă rezultatul evangheliei (mântuirea) care ne-a fost vestită de înaintașii noștri. De observat este că munca este ancorată în porunca pe care am primit-o de la început (2 Ioan 1:6, 1 Ioan 2:24), ceea ce înseamnă că noi nu inventăm concepții noi despre mântuire, ci propovăduim planul original și singular a lui Dumnezeu: numai Hristos este mântuirea noastră. Dacă ne păzim (veghem) cu atenție, și nu alterăm credința noastră în evanghelia mântuitoare a Domnului nu pierdem rodul muncii, atunci vom primi o răsplată deplină, care aici înseamnă o recompensă completă care are în vedere vremea sfârșitului (adică a împărăției veșnice) precum se înțelege din mai multe pasaje similare (Matei 5:12, Marcu 9:41, Luca 6:35, Ioan 4:36 ...).
În perspectiva acestei zile mărețe care este mult așteptată de noi, ne luptăm pentru a rămâne treji, pentru a trăii adevărul, pentru a menține pacea și armonia în biserică și pentru a proclama sfânta evanghelie nealterată așa precum ne-au dat-o Domnul și apostolii, ținând totdeauna minte că:
“Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”