ARTICOLUL PASTORULUI
CĂUTAȚI PE DOMNUL LA VREMEA POTRIVITĂ !
“Căutați pe Domnul câtă vreme se poate găsi, chemați-L câtă vreme este aproape.”
Niciodată nu e prea târziu! Este o expresie folosită atunci când o persoană încearcă ceva nou pentru prima dată – învățarea unui sport sau schimbarea carierei, sunt doar câteva exemple. Gândim că orice s-ar întâmpla, mai este timp pentru o schimbare indiferent cât de nefavorabile ar fi circumstanțele; până la urmă, câte istorisiri frumoase nu avem cu oameni care pe ultima sută de metri au făcut schimbări majore și au rămas scriși în analele istoriei!
Unii, auzind mărturii precum întoarcerea și botezarea unei persoane mult înaintată în vârstă, vor proclama că niciodată nu e prea târziu să te întorci la Domnul! Alții, orientându-se după cântările contemporane creștine vor invoca faptul că dragostea lui Dumnezeu ”aleargă” după noi, și în definitiv, Domnul nu mai poate de dor după noi și nu obosește așteptându-ne. Pe când experiențe precum cele amintite anterior (anume, botezarea târzie a unei persoane) pot fi întâlnite, recunoaștem că Biblia nu ne învață să trăim în prisma unui oportunism spiritual, ci mai degrabă să trăim cu cea mai mare responsabilitate.
Prin prorocul Isaia, Domnul ne arată că este o ”vreme” când Domnul poate fi găsit, și similar, o ”vreme” când El este aproape de noi! În înțelegerea Biblică, această vreme este numită de Domnul Isus ”vremea cercetării”, care trebuie să fie recunoscută de oameni, iar în timpul ei, oamenii să răspundă pozitiv chemării Domnului (Luca 19:41-44).
Printr-o gândire umanistă, omul și-a creat un dumnezeu după chipul și asemănarea sa, care să i se potrivească nevoilor și așteptărilor sale delăsătoare. Potrivit unei astfel de gândiri, Dumnezeu este așa de îndrăgostit de oameni, încât va fi disponibil să îl mântuie pe om chiar și în ultima clipă a vieții sale, cu toate că acesta [omul] i-a întors spatele toată viața.
Și totuși, realitatea biblică arată o imagine diametral opusă umanismului. Cu toate că Domnul poate mântui un om prin credința în Isus Hristos chiar și pe patul de moarte, este totuși o vreme a cercetării pentru fiecare persoană, care nu este direct proporțională cu lungimea vieții omului. Un caz al Bisericii din Tiatira, ne arată că o femeie numită Izabela a căzut sub judecata divină pentru că nu s-a pocăit în vremea acordată de Dumnezeu (Apocalipsa 2:20-22). Un detaliu important este că Dumnezeu este Cel care cercetează ”rărunchii și inima”, adică simțurile și sentimentele din om, și prin urmare cunoaște gândurile inimii (Evrei 4:12) și intențiile cu privire la pocăință.
De un timp încoace, Domnul ne vorbește prin Duhul Sfânt că este o vreme de cercetare în care încă se mai toarnă untdelemn în vasele celor care îl vor căuta. Unii în vremea aceasta aleg, precum fecioarele înțelepte, să își adune rezervă în vase pentru timpul care le stă în față. Alții, asemenea fecioarelor neînțelepte, nu adună rezervă ci își folosesc timpul lor pentru apetiturile și împlinirile vieții lor pământești.
De aceea, răsună o strigare: câtă vreme se poate găsi, și este aproape, căutați pe Domnul. Să nu ne măgulim că vremea cercetării acordată nouă este direct proporțională cu o viață lungă la care visăm, ci să înțelegem că Scriptura vorbește răspicat pentru fiecare:
“Să luăm dar bine seama ca, atâta vreme cât rămâne în picioare făgăduinţa intrării în odihna Lui, niciunul din voi să nu se pomenească venit prea târziu.”
Andrei Bălulescu
MULȚUMIREA ÎN ORICE VREME
“Mulțumiți totdeauna lui Dumnezeu Tatăl, pentru toate lucrurile, în Numele Domnului nostru Isus Hristos.”
Mulțumirea este o virtute tot mai rar întâlnită în cultura noastră mult afectată de abundență și risipă. Beneficiind de un har deosebit din partea Domnului de a avea cele de trebuință, ne-am obișnuit să credem că ni se cuvine și este normal să avem, fără să ne dăm seama că orice dar bun și orice binecuvântare apare doar din îngăduința Domnului! Arareori mulțumim Domnului pentru sănătatea care o avem, de bună oară, crezând că este normal să fim sănătoși, realizând cât de mult depindem de Dumnezeu doar când sănătatea ne este în pericol. Din lipsa acestei virtuții și sub presiunea conceputului consumerist al societății, unii au devenit nemulțumiți cu starea lor, mergând până acolo că au ajuns să își vadă viața, partenerul de viață, și chiar familia cu nemulțumire.
Totuși pentru creștin, starea vieții trebuie să fie caracterizată de mulțumire și chiar o profundă împlinire în starea în care fiecare a fost așezat, după cum spunea apostolul Pavel: ”Ştiu să trăiesc smerit şi ştiu să trăiesc în belşug. În totul şi pretutindeni m-am deprins să fiu sătul şi flămând, să fiu în belşug şi să fiu în lipsă. Pot totul în Hristos, care mă întăreşte.” (Filipeni 4:12-13).
În epistolele lui Pavel apar de mai multe ori îndemnări de a fi mulțumiți înaintea Domnului. Și totuși recunoaștem că apar ipostaze în viața noastră care ne îngreunează capacitatea de a fi mulțumitori. Astfel, Pavel observă trei elemente importante cu privire la mulțumirea noastră în fața lui Dumnezeu.
În primul rând, ”mulțumiți totdeauna” implică faptul că starea noastră de mulțumire trebuie să fie consecventă. Apar momente în viață când ne concentrăm mai mult la nereușitele sau neajunsurile noastre, iar acele dezbateri și lupte lăuntrice pot deschide ușa către nemulțumire. Motivația care ne ajută să menținem o consecvență în starea de mulțumire, este faptul că Domnul ne poartă totdeauna în carul Său de biruință (2 Corinteni 2:14). Chiar și în momentele dificile, noi suntem purtați pe brațele Domnului și aceasta ne duce la mulțumire.
În al doilea rând, mulțumiți ”pentru toate lucrurile” înseamnă că indiferent de ce incident apare în viața noastră, înțelese de noi sau nu, dificile sau ușoare, noi trebuie să mulțumim. Desigur pentru cele bune și plăcute e chiar și normal să mulțumim, dar ce ne facem cu acele incidente de suferință și pierdere? Biblia ne învață că toate lucrurile (bune și rele) lucrează în egală măsură spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu (Romani 8:28), așadar pentru orice lucru bun sau neînțeles, noi mulțumim.
În al treilea rând, mulțumiți ”în Numele Domnului nostru Isus Hristos” confirmă că toate binecuvântările noastre, precum și circumstanțele neînțelese sunt în controlul Domnului! Viața noastră nu este aruncată ”în voia sorții”, ci călăuzită de suveranitatea lui Dumnezeu, iar toate bunurile și îndurările purced de la Tatăl luminilor (Iacov 1:17), căruia îi mulțumim.
Astfel, pe când lumea va sărbători ziua mulțumirii cu o masă copioasă, copiii Domnului vor îngenunchea și vor declara cu mulțumire ca:
“a Lui să fie slava în Biserică şi în Hristos Isus, din neam în neam, în vecii vecilor! Amin.”
Andrei Bălulescu
LUMINI ÎN LUME
“Faceţi toate lucrurile fără cârtiri şi fără şovăieli, ca să fiţi fără prihană şi curaţi, copii ai lui Dumnezeu, fără vină, în mijlocul unui neam ticălos şi stricat, în care străluciţi ca nişte lumini în lume.”
Era o după-masă plăcută într-o zi de August, în anul 2003. Îmi aduc aminte că eram afară când, deodată, s-a luat curentul. Anticipând că va reveni în curând, am așteptat împreună cu cei din vecinătatea noastră, mai mult pe afară. Când a început să se însereze și ne-am dat seama că nu s-a rezolvat problema, fiecare am încercat să găsim soluții pentru noaptea care ne stătea în fața. Aveam să aflăm ulterior că a fost a doua cea mai mare pană de curent ce a afectat peste 55 de milioane de oameni din Canada și America. Cât de necesară este lumina în întuneric!
Lumea în care trăim este cufundată în întuneric și trăiește după voia domnului puterii văzduhului, adică a celui rău (Efeseni 2:2, Matei 4:16, 1 Tes 5:5). În întunecimea gândurilor deșarte, omul cufundat în păcat este robit de cel rău cu o sumedenie de vicii care îi domină viața, îi răpesc bucuria, și îi amărăsc existența.
”Fiul lui Dumnezeu S-a arătat ca să nimicească lucrările diavolului” (1 Ioan 3:8) iar pe cei care am ajuns mântuiți, ”El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui, ...” (Coloseni 1:13). Așadar, noi care alcătuim biserica lui Dumnezeu, suntem chemați să fim niște lumini în noapte, sau după cum se exprima Pavel în epistola către Filipeni, niște lumini în lume.
Totuși, cum putem să fim niște lumini în lume, când apostolul Ioan ne spune că ”... judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele.” (Ioan 3:19)? Pavel ne arată câteva trăsături de caracter prin care putem să fim lumini în lume:
Fără bombăneală: ne place să ne exprimăm neplăcerea când cineva ne supără sau nu ni se face pe plac, dar apostolul ne învață că în toate lucrurile trebuie să dăm dovadă că putem să ne abținem de la cârtiri și șovăieli (sau dispute). Creștinul este lumină în lume atunci când își păstrează calmul când alții bombăne pe lângă el.
Fără compromis: lumea în care trăim este caracterizată de corupție (neam ticălos și stricat), iar în mijlocul unor astfel de oameni trebuie să fim fără prihană (original: ireproșabili), curați (original: neamestecați) și fără vină (original: nepătați). Creștinul este lumină în lume atunci când toți corupții îl recunosc ca un om integru.
Fără ascunziș: mulți credincioși preferă statutul de sub-acoperire (undercover) mascându-și identitatea când sunt în public, dar performând creștinește când sunt la biserică. Totuși Pavel subliniază că noi trebuie să strălucim, ceea ce înseamnă a deveni foarte vizibil. Creștinul este lumină în lume când poate fi identificat din mulțime ca având un caracter diametral opus societății în care trăiește.
Începând cu luna Septembrie copii se întorc la școală, tinerii la facultate iar ceilalți revin din vacanțe reîntorcându-se la servici. În sfera de influență în care ne-a îngăduit Dumnezeu să ne învârtim, să nu uităm că suntem responsabili să fim copii a lui Dumnezeu care să strălucim ca și lumini în lume. Dacă nu putem fi identificați printr-un caracter blând și liniștit, care nu se compromite și care astfel devine clar vizibil celor din jur, să ne cercetăm dacă nu cumva încă suntem în întuneric! Dragi frați creștini, să nu uitați niciodată că:
“Odinioară eraţi întuneric, dar acum sunteţi lumină în Domnul. Umblaţi deci ca nişte copii ai luminii.”
Andrei Bălulescu
NEVOIA ARZĂTOARE DE LUCRĂTORI...
“Atunci a zis ucenicilor Săi: „Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Lui.”
Într-o plimbare făcută recent la Niagara, am fost copleșit de un gând: câți oameni din mulțimea adunată să admire cascada, au auzit măcar o dată în viață de Hristos și evanghelie? Desigur, doar Dumnezeu cunoaște inimile oamenilor și doar El oferă mântuirea, dar privind la o lume mult tulburată și orbită de păcat, preocuparea bisericii lui Dumnezeu ar trebui să fie nevoia arzătoare de lucrători!
Domnul Isus remarcă faptul că secerișul este mare, dar sunt puțini cei care lucrează pentru El. Natural se ridică o întrebare – de ce? Precum o firmă care dorește să angajeze oferă recompense bune, Dumnezeu promite celor ce se ostenesc în ogorul Lui recompense care nu pot fi egalate aici pe pământ (Matei 19:29; Luca 19:17; 1 Cor 15:58; Evrei 10:35).
Totuși, nu de cantitate este vorba aici (puțini oameni), ci de calitate (puțini oameni dedicați slujbei). Unii ar invoca acele calități de lider, precum și strategii bine prelucrate pentru eficiență și succes. În schimb, aș trece în revistă trei calități indispensabile ale unui bun slujitor a lui Isus Hristos care poate avea randament în ogorul Său (calități care costă enorm de mult, dar dau un deosebit rezultat).
Consacrare – actul de a se pune la dispoziție cu totul. Domnul Isus învăța că nimeni nu poate sluji la doi stăpâni (Matei 6:24), ci slujirea pretinde o dedicare absolută față de Dumnezeu. Până poate aduce pe alții la Hristos, trebuie ca lucrarea mântuitoare să fi fost dovedită în viața lucrătorului, iar aceea dedicare totală să fie observabilă.
Iubire – dragostea pentru oamenii care sunt slujiți. Este porunca cea mai fundamentală prin care ne identificăm cu ucenicii lui Isus (Ioan 13:35). Lumea în care trăim este flămândă după iubire, iar ieșirile din tipar a unor persoane prin extravaganță sau comportamente obscene, nu sunt nimic altceva decât strigătul sufletului după atenție și iubire. Lucrătorul trebuie să aibă o dragoste neprefăcută pentru oamenii pe care îi slujește.
Jertfire – iubirea de oameni în aplicare! Apostolul Iacov învăța pe creștini că vorbele nu fac nimic dacă nu sunt susținute de acte jertfitoare (Iacov 2:14-17). Nevoile celor slujiți nu respectă orarul lucrătorului, iar dedicarea în a sluji celor din ogorul Domnului va însemna deseori un cost mare pentru lucrător; aceasta înseamnă jertfire. Omul lui Dumnezeu, David, spunea că nu poate aduce lui Dumnezeu o jertfă care să nu îl coste (2 Samuel 24:24).
Pe când oamenii așteaptă lucrători cu absolvire în cursuri de ”leadership”, Dumnezeu așteaptă oameni care sunt întru totul consacrați Lui, cu o iubire neprefăcută pentru semeni, și care sunt gata să se jertfească pentru El și cei din jur! Astfel de lucrători dorește Dumnezeu.
Desigur, unde sunt oamenii aceia? Domnul Isus continua să ne spună că suntem responsabili să ne rugăm pentru ca Domnul să ne ofere astfel de persoane! El este Cel care capacitează și înzestrează pe oameni cu darurile Lui, și El îi echipează pentru slujiri minunate! Într-o discuție privată în 1873, evanghelistul Henry Varley i-a spus lui Dwight L Moody: ”Lumea încă nu a văzut ce poate face Dumnezeu cu un om întru totul consacrat Lui”. Răspunsul lui Moody, aș dori să marcheze și rugăciunile noastre:
“Cu ajutorul lui Dumnezeu, eu intenționez să fiu omul acela!”
Doamne, ajută-mă!
Andrei Bălulescu
CÂND VACANȚA STRICĂ ÎN LOC SĂ AJUTE!...
“În anul următor, pe vremea când porneau împăraţii la război, David a trimis pe Ioab, cu slujitorii lui şi tot Israelul, să pustiască ţara lui Amon şi să împresoare Raba. Dar David a rămas la Ierusalim.”
Mult așteptatul sezon al verii este un timp plăcut, călduros și de dorit pentru cei mici ca și pentru cei mari. După un an școlar terminat, toți copilașii așteaptă vacanța. Similar, părinții fac planuri pentru ieșiri relaxante în care familia adunată împreună să se bucure de un repaus. De altfel, Dumnezeu Însuși a hotărât ca omul să lucreze șase zile, iar o zi din săptămână să fie un timp de odihnă și recuperare. Dar ce se întâmplă când ne obișnuim cu o stare de vacanță perpetuă?
Sfântă Scriptură îl descrie pe împăratul David ca un luptător viteaz care mergea în fruntea oștirii sale și se bizuia pe ajutorul lui Dumnezeu (1 Samuel 30:6). Mergând din biruință în biruință, Domnul a lărgit împărăția lui Israel în timpul domniei lui David. Totuși, la un moment dat, vedem că David ia o vacanță. Pe vremea când mergeau împărații la război, David a rămas acasă la Ierusalim.
Se putea justifica ușor că luptase mult, alergase ani de zile și era vremea să mai lupte și alții. Dar această vacanță i-a pricinuit o cădere atât de dureroasă, încât despre David a rămas scris: ”Căci David făcuse ce este plăcut înaintea Domnului şi nu se abătuse de la niciuna din poruncile Lui în tot timpul vieţii lui, afară de întâmplarea cu Urie, Hetitul.” (1 Împărați 15:5). De observat este procesul treptat prin care David a căzut:
a rămas acasă de la luptă (2 Samuel 11:1)
dormea ziua-namiaza mare (2 Samuel 11:2)
a trecut peste legea lui Dumnezeu (2 Samuel 11:3 – doar la auzirea faptului că Bat-Șeba este soția altui bărbat, întrebările despre ea trebuiau să se oprească)
Am asemuit această cădere a lui David, precum și treptele pe care a coborât, cu vacanța spirituală care unii și-o permit în viața de credință. Pe când recunoaștem nevoia de un timp de repaus, de odihnă și întrerupere a alergării constante, trebuie să realizăm că de la viața de credință și lupta pentru Dumnezeu nu ni se permite vacanță!
David a rămas acasă când alții mergeau la luptă. Sunt persoane care în timp răresc participarea la adunare pe considerente puierile (e.g., n-am timp, sunt obosit, sunt stresat, nu pierd prea mult stând acasă ...) uitând că Scriptura ne porunceşte clar: ”Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei ...” (Evrei 10:25).
David dormea liniștit în timp ce alții luptau pe câmpul de bătălie. Sunt persoane care așteaptă ca alții să postească, alții să se roage, alții să contribuie, alții să slujească, iar ei se mulțumesc cu faptul că oricum nu sunt așa de puternici spirituali ca alții, iar Domnul ... Domnul trebuie să îi îngăduie și pe ei. Aceștia uită că Biserica beneficiază de ”... ceea ce dă fiecare încheietură, îşi primeşte creşterea potrivit cu lucrarea fiecărei părţi în măsura ei ...” (Efeseni 4:16). Când eu lipsesc de la părtășie, păgubesc Biserica de darurile care le-a pus Domnul în mine, și de contribuția mea la bucuria părtășiei frățești.
David a trecut flagrant peste legea lui Dumnezeu. Când cel rău reușește să ne rărească participarea la adunare și să ne slăbească slujirea personală, el reușește să convingă că nu toate sunt chiar așa de păcătoase, iar justificarea pentru acte care odinioară le consideram păcate începe să ia amploare. Tocmai de aceea următorul verset după avertizarea de a nu lipsi de la adunare este acesta: ”Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului, ...” (Evrei 10:26).
Iubiți oameni ai lui Dumnezeu, este adevărat că perioada verii ne conferă bucuria vacanțelor mult așteptate pentru a ne odihni după alegarea de un an. Dar chiar în timpul vacanțelor noastre:
“Să nu obosim în facerea binelui, căci, la vremea potrivită, vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală.”
Andrei Bălulescu
EFECTUL PLINĂTĂȚII DUHULUI SFÂNT
“Dar Ştefan, plin de Duhul Sfânt, şi-a pironit ochii spre cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Isus stând în picioare la dreapta lui Dumnezeu.”
Privim la ceea ce se vede! Este uman, natural și de înțeles că nu avem capacitatea să privim în ”etern”, ci prin simțurile naturale observăm ceea ce este vizibil în sfera noastră. Tocmai de aceea, inimile noastre sunt ușor clătinate de ceea ce se întâmplă în jurul nostru: războaie, cataclisme și evenimente cutremurătoare.
Totuși, Dumnezeu a dorit ca omul să poate întrezări eternul și aceasta s-a materializat prin Duhul Sfânt a lui Dumnezeu.
Vorbim deseori cu privire la Duhul Sfânt din prisma lucrării Sale între noi ca Duh al mângâierii (Ioan 14:16-17), Duh învățător (Ioan 14:26), Duh al adevărului (Ioan 15:26), Duh călăuzitor (Ioan 16:13), precum și despre capacitatea Sa de a ne umple cu putere pentru o slujire cât mai eficientă (Fapte 1:8). Dar Duhul Sfânt mai are și menirea să ne deschidă ochii să vedem tainele lui Dumnezeu care ne întăresc în momentele de criză ale vieții.
Martirul Ștefan stătea față în față cu călăii care aveau să îi curme viața, iar într-o astfel de ipostază este de înțeles că un om ar fi înfricoșat și clătinat psihic. Totuși, se observă o deosebită seninătate în experiența și expresiile sale. Cel mai remarcabil lucru este faptul că în acele momente ”și-a pironit ochii spre cer”. Am fi putut gândi că aștepta o gardă de îngeri să coboare și să îl apere precum s-a promis în Psalmul 34:7.
Dar el exclamă faptul că, prin Duhul, vede cerurile deschise și pe Hristos stând în picioare la dreapta Tatălui (Fapte 7:56). Comentatorul Heinz-Werner Neudorfer explică faptul că în antichitate, un monarh așezat pe tron era simbolul puterii, iar un monarh ridicat în picioare era un simbol pentru puterea exercitată activ. Înțelegem prin aceasta că în momentele cele mai dificile din viața martirului Ștefan, Domnul Hristos își manifesta puterea în viața lui pentru a-l întări să ducă mărturia până la capăt.
În schimb, cel mai important factor din acest verset se remarcă prin expresia: plin de Duhul Sfânt. Cei botezați de Domnul ne putem aminti o zi când sub o cercetare deosebită n-i s-a acordat și nouă harul botezului cu Duhul Sfânt. Totuși, acea experiență a fost urmată de alte seri când am mijlocit și am cerut o nouă reumplere, după cum observă apostolul Pavel: ”... Dimpotrivă, fiți plini de Duh.” (Efeseni 5:18).
Acest fiți plini este un verb imperativ la prezent, adică în orice moment trebuie să fim plini de Duh. Doar această plinătate ne asigură capacitatea de a ne pironii ochii spre cer ca prin Duhul să observăm tainele care ne vor întării până la capăt. Aș rosti și eu frumoasa rugăciune a prorocului în dreptul fiecăruia dintre noi:
“Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.” Şi Domnul a deschis ochii slujitorului, care a văzut muntele plin de cai şi de care de foc împrejurul lui Elisei.”