“Cetatea se înalță prin binecuvântarea oamenilor fără prihană, dar este surpată prin gura celor răi.”
O fabulă evreiască spunea că un bărbat s-a mărturisit rabinului său că dorește să fie vindecat de boala bârfei. Surprinzător, rabinul i-a cerut să meargă la piață și să îi aducă o găină jumulită, cu pretenția că o vrea perfect curată, dar cât de repede posibil. Omul a luat-o la fugă, a aruncat banii pe taraba tăbăcarului, a înșfăcat găina, iar în fuga sa pe drum înspre rabin, smulgea cu atenție pană după pană. Când a ajuns la rabin, acesta a consemnat cu uimire exigență în curățarea găinii, iar întorcându-se către cel cu pricina i-a spus ca leac pentru boala bârfei: „Ai făcut o treabă minuțioasă. Nu a rămas nici o pană. Acum, întoarce-te pe drum și adună toate penele pe care le- ai împrăștiat.”. Vorbele noastre sunt ca penele purtate de vânt; unde ajung, pe ce piatră vor ateriza, și cât praf vor mai purta cu ele, nu ne mai stă în control odată ce le-am rostit. Nu degeaba înțeleptul Solomon spune în Eclesiastul că vorbele sunt ca păsărelele, sau solii înaripați, care duc conversațiile ascunse până la casele împărătești (10:20).
Versetul de față din Proverbe este cuprins contextual în pasajul 11:9-13, cu tematica bârfei și a vorbirii de rău. Înțeleptul observă că pe cât încearcă oamenii să mențină bârfa ca o conversație privată cu intenția de a nu fi auzită mai departe, în realitate ea este un act comunitar care afectează întreaga cetate. Precum observau și alții, recunoscuta parolă a unui bârfitor este: „Îți spun, dar să nu mai spui la nimeni!”, iar efectul este că fiecare la rândul său va enunța aceeași parolă în timp ce spun taina mai departe la alții. Comparând comunitatea cu o cetate (bunăoară, noi o putem înlocui aici cu o biserică locală), Solomon observă că prin binecuvântarea (după vechea slavonă blagoslovire, adică urare de bine, sau cuvântare de bine) a oamenilor neprihăniți (original: ”integrii”), cetatea va fi înălțată la un rang mult mai înalt. În acest context, să reflectăm ce impact poate aduce cineva care vorbește de bine biserica de unde face parte, slujirea ei, frățietatea și pe cei însărcinați cu slujirea (cu toate că toți știm că nu există adunare perfectă). Binecuvântarea celor neprihăniți va stârni în cei ce vor auzi, o curiozitate și o dorință de a vedea și poate chiar de a fi parte din așa comunitate.
În contrast cu această vorbire de bine, Solomon privește la cei care folosesc cuvintele pentru denigrare, calomniere, bârfă și iscodire. El îi va numi în contextul pasajului, oameni nelegiuiți, răi, fără minte și lipsiți de încredere. De remarcat este cuvântul ebraic ”râkîyl” folosit aici pentru bârfitori, care în valențele sale denotă: defăimător, informator, scandalagiu, făuritor de povești, și în general unul care rostește informații dăunătoare despre o altă persoană spuse într-un cadru semi-privat.
Autorul ne spune că lucrarea acestor oameni surpă cetatea (original: distrug iremediabil), adică o zdrobesc bucată cu bucată. Ne gândim la impactul negativ al calomnierii și a bârfelor blestemate asupra unei adunări, unde vorbe nefondate, denaturate sau amplificate sunt transmise în toate părțile. Cei înveninați vor fugi de o astfel de comunitate, gândind că loc mai rău ca acolo nici la păgâni nu se poate găsi. Pentru cei care vor cugeta că sintagma bârfe blestemate este exagerată, aș atrage atenția asupra faptului că opusul binecuvântării (lucrarea celor neprihăniți) este tocmai blestemul (lucrarea celor rău voitori), iar această înțelegere este confirmată chiar și de Noul Testament (Iacov 3:8-9).
Iubiți credincioși, nici diavolul nu ne poate face atâta rău cât ne putem face noi înșine prin cuvintele ce distrug, asediază și elimină armonia binecuvântată a adunării, deoarece, o casă dezbinată împotriva ei înșiși nu poate dăinui. Iar ca motivare la binecuvântare, aș aminti că în ziua judecății:
“... oamenii vor da socoteală de orice cuvânt nefolositor pe care-l vor fi rostit. Căci din cuvintele tale vei fi scos fără vină și din cuvintele tale vei fi osândit.”