MUNCIND ÎNTR-O VREME A NEPĂSĂRII !
“Adu-ți aminte de mine, Dumnezeule, pentru aceste lucruri și nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu și pentru lucrurile care trebuie păzite în ea!”
Privim la faptul că jumătate din an s-a dus, iar zilele trec iute și noi zburăm, precum zicea Moise în Psalmul 90. Perindarea anilor au făcut pe unii să ridice întrebarea, precum categoria batjocoritorilor din 2 Petru 3:3-4, dacă va mai veni Domnul și dacă toată truda pentru împărăția Domnului se merită. Alții, preocupați cu treburile vieții s-au deprins să facă “câte ceva încoace și încolo ” după pilda prorocului din 1 Împărați 20:38-41 și și-au preocupat timpul cu felurite activități care mai degrabă sporesc dorințele lor pământești, lăsând pe cele spirituale neîmplinite. Pe deasupra, se observă instalarea unei stări de nepăsare în viețile noastre, precum prevestea Scriptura cu privire la vremea din urmă, iar în zile ca acestea, e bine să ne reamintim că mai avem mult de lucrat până va veni Domnul.
Omul lui Dumnezeu Neemia, a fost profund mișcat de nevoia poporului întors din exil, precum și de criza în care se aflau evreii reîntorși la o cetate ruinată, arsă și total distrusă. După căutarea Feței Domnului prin post și rugăciune (Neemia 1:4), el și-a asumat grija de a drege zidurile cetății Ierusalimului și de a lupta alături de frații lui pentru restaurarea Templului. De remarcat este că după ce a isprăvit tot ce a avut de făcut, de patru ori și-a exprimat un oftat al sufletului său în fața lui Dumnezeu, prin expresia ” aminte de mine ” (Neemia 5:19, 13:14, 13:22, 13:31). În schimb, expresia versetului de față clarifică mai întâi faptele evlavioase, și mai apoi, ceea ce trebuia făcut pentru Domnul. Neemia știa că nu putea cumpăra favoarea Domnului prin ceea ce făcuse, dar acest strigăt disperat izvorât din percepția de faliment pe care a simțit-o și Ilie (1 Împărați 19:4) văzând că în ciuda tuturor eforturilor spirituale, poporul nu își îndreaptă cărarea, l-a făcut pe Neemia să apeleze la o introspecție profundă: ce am putut, Doamne, am făcut!
Vremea pe care o parcurge Biserica Domnului este asemuită de Mântuitorul cu zilele lui Noe și a lui Lot; o vreme în care oamenii își vedeau liniștiți de viața lor, fără nici o grijă sau perspectivă de viitor, ci simplu pentru satisfacerea nevoilor ”de aici și acum”, dar care a fost abrupt întreruptă de intervențiile cataclismice ale lui Dumnezeu (Luca 17:26-29). Domnul Isus spunea: ”Tot așa va fi și în ziua când Se va arăta Fiul omului..” (Luca 17:30), arătând că puțini vor fi cei ce vor lucra pentru Împărăția veșnică și mulți care vor sta nepăsători chiar în poporul Domnului. De aceea frați sfinți, de 2000 de ani străbate răsunetul poruncii divine care ne responsabilizează pe toți cei ce cu sârguință așteptăm și grăbim venirea zilei Domnului, în ciuda oboselii și a descurajărilor care vin:
“Întăriți-vă dar mâinile obosite și genunchii slăbănogiți; croiți cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce șchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat.”
