ARTICOLUL PASTORULUI
NU VĂ ALARMAȚI DEGEABA !
“Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci.”
Doisprezece fără nouăzeci de secunde: aceasta este „ora” pe așa-numitul ceas al zilei finale, conceput în 1947 de o grupă de oameni de știință implicați în proiectul Manhattan (armele atomice). Ceasul dorește să reprezinte cât de aproape suntem de o anihilare totală a omenirii prin forțele nucleare, precum și războaie, calamități și alte catastrofe induse de omenire. Desigur, „ora” arătată de ceas este relativ arbitrară; totuși, ea reprezintă analiza experților lumii cu privire la starea precară în care se află omenirea. Considerând că în 2017 experții estimau că suntem cu două minute jumătate înainte de ora doisprezece, scăderea din anul 2023 la nouăzeci de secunde este desigur, alarmantă.
Probabil am argumenta că acești experți ai lumii seculare nu iau în calcul perspectiva spirituală, dar observând o serie de prorocii - precum și unele așa crezute revelații - trimise pe toate canalele oamenilor de comunicare, prin care se anunță războaie, vărsare de sânge, și distrugere catastrofală, a nu te alarma devine chiar o luptă! Și totuși, sfatul Mântuitorului cu privire la cursul normal a vieții este că toate aceste vești și prevestiri nu trebuie să ne alarmeze (cuvântul înspăimântați se traduce cel mai bine prin alarmați, sau a fii plin de temere din cauza unei surprize neplăcute). De observat este că Domnul subliniază specific faptul că nu este vorba de vremea sfârșitului (sau ziua finală a omenirii), ci că ciclul de războaie și vești de războaie țin de cursul normal a vieții pământenilor sub blestemul adamic. De asemenea, sintagma vedeți (să nu vă înspăimântați) este extrem de importantă, deoarece ea denotă vigilență, percepție sau discernere clară, ceea ce arată căci credinciosul trebuie să își folosească foarte atent „intelectul” spiritual.
Prin ce putem să ne menținem liniștea și să nu ne alarmăm? Domnul observă: căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Ele nu sunt evenimente din fluxul sorții, și nici măcar rezultante ale ambiției umane, ci desfășurarea lor sunt cuprinse în planul istoric alcătuit de Dumnezeu încă de la început (chiar dacă nu insinuăm aici o valență predeterminantă din partea lui Dumnezeu în cauzarea lor). Într-o altă formă de exprimare: Dumnezeu știa încă dinainte de facerea lumii de fiecare conflict și război care avea să se întâmple pe fața pământului, și prin extensie, de nevoile celor care vor trece prin ele. Faptul că Dumnezeu nu doar că anticipă prin preștiință ce are să fie, ci mai mult, El știe chiar și finalitatea lor (... sfârșitul tot nu va fi atunci – adică, acestea vor trece cum au venit, și alte situații vor mai fi până la sfârșit), pentru credincios creează o plasă de siguranță împotriva îngrijorării și alarmării. După cum afirmam deseori: Tatăl nostru este la cârmă, și toate sunt conduse de Mâna Sa! Când suntem frământați sau înspăimântați sau alarmați de tot ceea ce ni se transmite sau prezice cu privire la situația geo-socio-econmico-politică a lumii în care trăim, să nu uităm că Dumnezeul care S-a declarat Tatăl, Apărătorul și Mântuitorul nostru, ne-a zis:
“Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: “Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea”.”
Andrei Bălulescu
PUTEREA NEMĂRGINITĂ A DOMNULUI !
“Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.”
Nu necesită multă convingere pentru a conștientiza faptul că suntem slabi și limitați ca și oameni. Abia ajunși în fața bolii înțelegem cât de mare este darul sănătății, și totodată, văzând că nu putem schimba nimic, realizăm cât suntem de neputincioși în astfel de situații. La fel, în fața morții realizăm că viața nu atârnă de dorința noastră. De asemenea, în fața viciilor care leagă pe oameni realizăm că sârguința nu scapă omul de lanțurile robiei, și în afară de a ridica din umeri, nu putem face nimic. Contemplând la aceste realități din viața umană, ne poate cuprinde spaima, dezamăgirea și chiar depresia. Dar în fața unei confruntări cu realitatea imposibilității omului de a fi salvat prin propria lui inițiativă, Domnul Isus exprimă ucenicilor că ceea ce pentru oameni prezintă o neputință ( definiție : incapabil de a se întâmpla sau de a fi împlinit ), pentru Dumnezeu este o nimica toată, deoarece, la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință. Una din calitățile personale ale lui Dumnezeu este atotputerea , sau capacitatea de a avea autoritate sau influență nelimitată. Această calitate face posibil ca la Dumnezeu să se găsească rezolvare la toate problemele.
De bună oară, vindecarea trupească precum și eliberarea sufletului de legăturile celui rău prezintă o neputință absolută pentru oameni. În schimb, scriptura afirmă că în baza jertfei Domnului Isus și a rănilor Sale noi suntem tămăduiți (Isaia 53:4 4-5), iar interpretarea apostolului Petru (1 Petru 2:24) în contextul ei exegetic arată că tot rănile Lui sunt baza vindecării sufletești de rănile păcatului. O imposibilitate la oameni, dar o posibilitate la Dumnezeu.
Mai mult, ieșirea din situații de criză sau de maximă urgență (precum a fost arestarea pentru executare a lui Petru - Fapte 12:1 1-19), sau pericolul de moarte iminent în mijlocul furtunii a lui Pavel (Fapte 27), sunt de asemenea, o imposibilitate pentru oameni. Ce putea face Petru ținut în lanțuri între patru ostași, sau Pavel în mijlocul Mării Mediteraneene? Dar din resursele infinite a lui Dumnezeu, doi îngeri din ceata de nenumărat au fost trimiși, unul să îl scoată pe Petru din temniță printre ostași fără a fi văzut, iar altul să îl scoată nu doar pe Pavel, ci pe toți cei din corabie, teferi din mijlocul prăpădului. O imposibilitate la oameni, dar o posibilitate la Dumnezeu.
Multele noastre situații din viață ne vor speria, ne vor neliniștii și ne vor face să ne punem întrebări dacă mai este ieșire sau nu. În momentele cele mai grele să nu uitați că tot ce este imposibil la oameni, este foarte posibil la Dumnezeu, iar strigarea Suveranului Etern răsună și azi pentru poporul mântuit:
“Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.”
Andrei Bălulescu
AVEM NEVOIE DE RĂBDARE!
“Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. ”
Îmi aduc aminte cu drag și respect de momentele de vizită pastorală la unul regretații păstori ai Bisericii din Kitchener, în timpul cărora deseori îmi recita o frază dintr-o frumoasă și veche cântare: ”În cer pe flori nu poți fi dus, când alții s-au luptat. Și pentru Regele Isus chiar viața ei şi-au dat ”. Generația aceasta de credincioși, care încetul își i-a zborul către casa eternă, ne-a lăsat o zestre deosebită de credință în Dumnezeu și un exemplu minunat de răbdare în mijlocul suferinței și a greutăților. Această virtute este pe cale de dispariție în viața generației care se ghidează după conceptul ”de unică folosință ”; dacă un aparat dă semne că nu mai funcționează la capacitatea eficienței, mai degrabă este înlocuit cu unul nou (și mai modern) decât să fie reparat. Acest concept de viață face pe om delăsător atunci când apar probleme și-i erodează capacitatea de a răbda momentele grele.
Autorul epistolei către Evrei, le amintește credincioșilor de momentul întoarcerii la Domnul și de conflictul care aceasta pocăință l-a stârnit între ei și cei din jur, dând naștere la lupte de suferințe, batjocuri, necazuri, răpirea averilor și o mare presiune pusă asupra lor din pricina convertirii (Evrei 10:32-34); sintagma ”erați puși ca o priveliște în mijlocul ocărilor și necazurilor ”, reprezintă ideea de a fi pus ca pe o scenă în văzul tuturor cu scopul de a fi insultat și chiar hărțuit fizic. El remarcă faptul că secretul în a putea îndura acestea toate era că știau (într-un mod personal) că aveau o avuție mai bună și care era permanentă, făcând referință la Împărăția lui Dumnezeu. Acest etos personal este cuprins în cuvântul încredere care original reprezintă trăsătura de a fi dispus a asuma activități care implică risc sau pericol, în special în domeniul atitudinilor și vorbirii. În alte cuvinte, încrederea la care se face referință este capacitatea de a fi gata pentru suferințe grele din pricina mărturiei Domnului Isus exprimată și propovăduită tuturor.
Riscul observat de apostol este de a ”părăsi” (care reprezintă a lepăda ceva prin aruncare) această încredere, iar aceasta printr-un act voit cauzat de lipsa de răbdare ; versetul 36 clarifica de ce apare riscul de a părăsi în 35, și anume prin îndemnul ”Căci aveți nevoie de răbdare ...”. Încrederea susținută de răbdare are scopul de a ne ajuta să împlinim voia Domnului , care printre multele ei definiții Scripturale, reprezintă chiar și conceptul de a suferii pentru Dumnezeu (1 Petru 3:17, 4:19, 2 Timotei 1:11-12). Factorul motivator este că ne așteaptă o mare răsplătire și intrarea în promisiunile deosebite pregătite de Domnul pentru cei ce vor fi iubit venirea Lui. În această vreme când clima geo-politică dă semne de o mare răcire cu privire la valorile Creștine ... iar atacurile pe față împotriva Creștinismului nu doar că sunt tolerate, dar parcă încurajate, ne rămâne acest minunat sfat apostolic: ”aveți nevoie de răbdare ”. Iar pentru că răbdarea este o virtute care se cultivă prin experiențele cu Dumnezeu în zilele grele, Apostolul Iacov ne încurajează sublim:
“Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.”
Andrei Bălulescu
MUNCIND ÎNTR-O VREME A NEPĂSĂRII !
“Adu-ți aminte de mine, Dumnezeule, pentru aceste lucruri și nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu și pentru lucrurile care trebuie păzite în ea!”
Privim la faptul că jumătate din an s-a dus, iar zilele trec iute și noi zburăm, precum zicea Moise în Psalmul 90. Perindarea anilor au făcut pe unii să ridice întrebarea, precum categoria batjocoritorilor din 2 Petru 3:3-4, dacă va mai veni Domnul și dacă toată truda pentru împărăția Domnului se merită. Alții, preocupați cu treburile vieții s-au deprins să facă “câte ceva încoace și încolo ” după pilda prorocului din 1 Împărați 20:38-41 și și-au preocupat timpul cu felurite activități care mai degrabă sporesc dorințele lor pământești, lăsând pe cele spirituale neîmplinite. Pe deasupra, se observă instalarea unei stări de nepăsare în viețile noastre, precum prevestea Scriptura cu privire la vremea din urmă, iar în zile ca acestea, e bine să ne reamintim că mai avem mult de lucrat până va veni Domnul.
Omul lui Dumnezeu Neemia, a fost profund mișcat de nevoia poporului întors din exil, precum și de criza în care se aflau evreii reîntorși la o cetate ruinată, arsă și total distrusă. După căutarea Feței Domnului prin post și rugăciune (Neemia 1:4), el și-a asumat grija de a drege zidurile cetății Ierusalimului și de a lupta alături de frații lui pentru restaurarea Templului. De remarcat este că după ce a isprăvit tot ce a avut de făcut, de patru ori și-a exprimat un oftat al sufletului său în fața lui Dumnezeu, prin expresia ” aminte de mine ” (Neemia 5:19, 13:14, 13:22, 13:31). În schimb, expresia versetului de față clarifică mai întâi faptele evlavioase, și mai apoi, ceea ce trebuia făcut pentru Domnul. Neemia știa că nu putea cumpăra favoarea Domnului prin ceea ce făcuse, dar acest strigăt disperat izvorât din percepția de faliment pe care a simțit-o și Ilie (1 Împărați 19:4) văzând că în ciuda tuturor eforturilor spirituale, poporul nu își îndreaptă cărarea, l-a făcut pe Neemia să apeleze la o introspecție profundă: ce am putut, Doamne, am făcut!
Vremea pe care o parcurge Biserica Domnului este asemuită de Mântuitorul cu zilele lui Noe și a lui Lot; o vreme în care oamenii își vedeau liniștiți de viața lor, fără nici o grijă sau perspectivă de viitor, ci simplu pentru satisfacerea nevoilor ”de aici și acum”, dar care a fost abrupt întreruptă de intervențiile cataclismice ale lui Dumnezeu (Luca 17:26-29). Domnul Isus spunea: ”Tot așa va fi și în ziua când Se va arăta Fiul omului..” (Luca 17:30), arătând că puțini vor fi cei ce vor lucra pentru Împărăția veșnică și mulți care vor sta nepăsători chiar în poporul Domnului. De aceea frați sfinți, de 2000 de ani străbate răsunetul poruncii divine care ne responsabilizează pe toți cei ce cu sârguință așteptăm și grăbim venirea zilei Domnului, în ciuda oboselii și a descurajărilor care vin:
“Întăriți-vă dar mâinile obosite și genunchii slăbănogiți; croiți cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce șchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat.”
Andrei Bălulescu
DĂ-ȚI ZESTREA MAI DEPARTE!
“El a pus o mărturie în Iacov, a dat o Lege în Israel și a poruncit părinților noștri să-și învețe în ea copiii.”
Comparând Biserica modernă cu Biserica de la Rusalii, observăm o varietate de diferențe în organizarea, manifestarea și lucrarea ei. Desigur, nu avem nici o poză din Biserica primară, și nici o înregistrare cu atmosfera, rugăciunea, închinarea și predicarea lor. Dar analele istoriei creștine creionează anumite detalii importante despre Biserica primară, care ne clarifică cum funcționa ea la început. Dacă ne-am întreba de ce nu mai suntem azi la fel ca atunci, probabil că printre multele argumente pe care le-am aduce s-ar regăsi și cel care arată că fiecare generație pierde o parte din zestrea generației ulterioare, iar în timp, descendenții distanți devin foarte diferiți în valori, principii și comportament în comparație cu înaintașii lor.
Omul lui Dumnezeu Asaf observă că Dumnezeu a poruncit părinților să își învețe copiii. Responsabilitatea parentală nu este opțională, și nici măcar condiționată de competența părințiilor în a-și educa copiii lor, ci este prezentată ca fiind obligatorie. A porunci se definește printr-o dispoziție dată de o autoritate superioară care trebuie executată întocmai; agentul nominalizat ca fiind Cel ce poruncește, în versetul de fată ( El ), este definit în Psalmul 78:4 ca fiind Domnul (folosit fiind Numele lui Dumnezeu care s-a revelat lui Moise – Dumnezeul Cel Etern). Acțiunea vizată de poruncă este a învăța care reprezintă educarea sau predarea / instruirea copiilor în cele două elemente mai devreme prezentate în verset: mărturiile Domnului și Legea Domnului.
Cele două elemente reprezintă lucrările de revelație ale lui Dumnezeu prin puterea lui manifestată între oameni ( mărturiile ) și prin învățăturile Domnului (Legea). Așadar, părintele este responsabilizat de Dumnezeu să își ajute copilul să rețină mărturiile (experiențele cu Dumnezeu) și Legea (învățăturile Domnului cu privire la toate domeniile vieții spirituale și personale). Desigur, un copil încă nu are o experiență vastă care se poate remarca prin mărturii profunde, și nici conceptul bine dezvoltat al dorințelor Domnului exprimate prin Legea Sa. Prin urmare se ridică întrebarea: de unde să știe un copil despre mărturiile și Legea Domnului? Răspunsul ne orientează către experiențele și înțelegerea părintelui despre Dumnezeu, ceea ce putem numi zestrea familială. Prin mărturii înțelegem acele momente de intervenție a Duhului Sfânt prin sfaturi, descoperiri, vindecări, eliberări, călăuziri și multe alte lucrări de slavă, pe care părintele le-a trăit cu Dumnezeu. Prin Lege înțelegem totalitatea învățăturilor primite despre Dumnezeu, conduita de viață plăcută Domnului, principiile sfințeniei precum și comportamentul creștinesc.
Părintele creștin este obligat de Dumnezeu să împărtășească copiilor săi experiențele trăite cu Duhul Sfânt ca fiind manifestări de slavă a Domnului în viața sa, iar apoi să ancoreze aceste experiențe în învățătura Domnului primită din Sfântul Cuvânt și de la înaintașii de credință demni de crezare și care au trăit experiențe similare (Evrei 13:7). Nefăcând astfel, îi vor sărăci de zestrea spirituală de care au nevoie, iar rezultatul va fi observat în trăirea noii generații care se va ridica, una complet diferită în valori și principii de cea care se va stinge, precum s-a mai întâmplat în istoria biblică:
“Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel.”
Andrei Bălulescu
LUCRAȚI CÂT SE MAI POATE!
“Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.”
În călătoria de evanghelizare pe care am făcut-o recent prin România, ne-am oprit și în Calafat, unde, în sala de cultură, în spatele unor gratii din dosul clădirii am găsit niște relicve prăfuite ale vechiului partid comunist. Acestea, mi-au adus aminte de cuvintele Pastorului Wurmbrand care printre lacrimi spunea într-o predică de faptul că în lanțuri fiind în închisoare, s-a rugat cu cei încarcerați pentru ziua când în România să se poată proclama Cuvântul Domnului, în libertate. Cugetând la aceasta, mi-am seama cât de privilegiat sunt să pot călători liber dintr-o țară în alta, în biserici, parcuri, case de cultură și diferite localuri unde să pot proclama Evanghelia fără nici o frică sau grijă. Ba chiar, să pot fi însoțit de frați, iar oameni ai legii și demnitari să fie în audiență ascultând predicarea. Dar acest privilegiu al libertății de mișcare și împărtășire a Evangheliei, de altfel acordat fiecăruia dintre noi, trebuie pus în lumina cuvintelor Mântuitorului, care înainte de o vindecare a proclamat că trebuie să lucreze (exprimarea Lui accentuând o obligativitate solemnă). Această obligativitate ne revine fiecăruia dintre noi. De fapt, versetul original comportă înțelesul: „... trebuie să lucrăm lucrările Celui ce M-a trimis ...” Sigur, lucrarea o face Domnul, dar El dorește să o facă în parteneriat cu noi, aleșii Săi (1 Corinteni 3:9).
Observ în expresia Domnului, trei obiective care trebuie luate în considerare. În primul rând , există un timp oportun. Cât este ziuă exprimă faptul că durata acestui timp nu este nelimitat, iar timpul oportun de lucru este ziua când poți vedea bine, ai libertate de mișcare și ai claritate. Vine noaptea, continua Mântuitorul, când oricât ar vrea oricine, nu va mai putea lucra. Dacă am reflecta la faptul că în urmă cu peste 34 de ani aceasta era situația în România, probabil că ne-ar pune în altă perspectivă timpul oportun acordat de Dumnezeu.
În al doilea rând, lucrările sunt ale lui Dumnezeu. Eu nu trebuie să fiu preocupat de ce voi spune, cum voi face și dacă voi reuși, deoarece eu nu lucrez în numele meu, ci în Numele Celui ce mă trimite, iar lucrările sunt ale Lui. Așadar, ceea ce nu văd eu pe moment este lucrarea tainică lucrată de Domnul în ascuns; eu ca semănător doar arunc sămânța bună, altul udă, dar Cel ce face să crească este Domnul Dumnezeu (1 Corinteni 3:6).
În al treilea rând, eu, precum Mântuitorul, sunt trimis. Nu sunt invitat, nici chiar rugat, ci trimis și împuternicit de Dumnezeu (2 Corinteni 5:20) pentru această sfântă lucrare. Această mare trimitere (Matei 28:19-20) ar trebui să responsabilizeze pe orice creștin de oriunde, înțelegând că trimiterea nu este opțională, ci absolut obligatorie. Desigur, nu toți vor ajunge în România sau în Africa să evanghelizeze, dar în sfera sa de influență (școala, serviciul, sau contextul comunitar) Dumnezeu cheamă creștinul să fie martor al învierii Domnului Isus. Pavel, asumându-și această responsabilitate, afirmă cu tărie: „... şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! (1 Corinteni 9:16).
Pentru timpul care ne-a mai rămas din zi, mi-aș dori ca fiecare frate și soră să își asume rolul de evanghelist, să lumineze în lume și să fie o busolă către Dumnezeu, pentru o lume care zace în întuneric și confuzie. Iar ca încurajare pentru cei ce încă ezită sau sunt temători, haideți să punem la inimă sfatul și cerința Mântuitorului nostru:
“... Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său.”
Andrei Bălulescu
HRISTOS E VIU!
“După patima Lui, li S-a înfățișat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, și vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.”
Învierea Domnului Isus este cea mai importantă componentă din lucrarea de mântuire. De altfel, nu putem scoate sau separa vreo etapă ca fiind secundară sau neimportantă, deoarece atât lucrarea Sa Mesianică pe pământ, patima Sa, îngroparea Sa, învierea Sa, înălțarea Sa sunt deopotrivă elemente necesare pentru lucrarea de mântuire. Dar privind la aspectul învierii, Pavel remarcă: “Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre ...” (1 Cor. 15:17). De aceea, certitudinea noastră cu privirela învierea Domnului este monumental de importantă! Pastorul William Evans consemna în cartea sa Marile Doctrine Biblice: “Creștinismul este singura religie care își bazează pretenția de acceptare pe învierea Fondatorului său. Pentru orice altă religie, a-și întemeia pretenția pe o astfel de doctrină ar însemna curtarea falimentului. Testează toate celelalte religii după această afirmație și vei vedea”. Într-adevăr, nu există nici o religie în lume care să pretindă că fondatorul ei a înviat, și este viu perpetuu, afarâ de Creștinism, care susține categoric afirmația Mântuitorului din Apocalipsa 1:17-18 – „... Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. ...”.
Luca observă la începutul cărții Fapte, că Hristos a pătimit și a murit; de aceea afirmă că s-a înfățișat înaintea lor viu dovedind că înviase din morți. Dovezile care li le-a dat cu privire la învierea Sa sunt cuprinse în Luca 24 ( mormântul gol, arătarea Lui fizică, faptul că a mâncat în fața lor, semnele în mâini și picioare ). Consemnarea că li s-a arătat deseori timp de patruzeci de zile este de asemenea extrem de importantă. Dacă ucenicii ar fi menționat ca l-au văzut odată, teoria potrivit căreia ei ar fi doar halucinat, ar fi fost plauzibilă. Dar pentru că aceste arătări au fost repetate și pe o perioadă destul de lungă de timp (peste o lună), demontează orice argument împotriva învierii. Totodată, conținutul conversațiilor cu Mântuitorul înviat, a fost identic cu cel dinainte de patima Sa (Marcu 1:15, Luca 4:43), anume despre Împărăția lui Dumnezeu, dovedind că era Unul și Același Isus, nu doar o ființă angelică.
Această ultimă observație (despre Împărăția lui Dumnezeu), este deasemenea scopul predicării apostolice (Fapte 28:30 30-31). Tocmai de aceea, Domnul Isus a folosit aceste ultime 40 de zile, pentru a recapitula cu apostolii despre această doctrină importantă, precum Moise a petrecut 40 de zile în prezența lui Dumnezeu primind legea pe muntele Sinai (Exod 24:18).
Pe când explicațiile cu privire la această complexă învățătură [Împărăția] ar necesita lungimea unei cărți și nu a unui articol, ne rezumăm a sumariza că manifestarea Împărăției lui Dumnezeu aici și acum, este lucrarea Duhului Sfânt în noul legământ prin dovezile haristice, după cum spunea Mântuitorul:
“Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi.”
Andrei Bălulescu
CREDINȚA ÎN ÎNVIERE ADUCE NĂDEJDE!
“Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.”
An de an la Paști, Creștinii de pretutindeni (din orice neam și limbă) se salută cu frumosul: Hristos a înviat!”. Această formulă de salut este cu mult mai mult decât o expresie tradițională; pentru cel născut din Dumnezeu (Ioan 1:12-13), reprezintă fundamentul credinței creștine și esența evangheliei (1 Corinteni 15:1-5). Moartea Domnului Isus era o necesitate absolută pentru ispășirea și plătirea păcatelor noastre, iar învierea Sa era o absolută necesitate pentru garanția faptului că Dumnezeu a primit jertfa Lui și ne-a considerat neprihăniți în El (Romani 4:25). Însă ceea ce ar trebui să ne amintească cel mai mult sintagma “Hristos a Înviat!” este faptul că Hristosul cel viu se întoarce după ai Săi (Ioan 14:18). În epistola către Tesaloniceni, Pavel face o comparație între cei necredincioși, care n-au nădejde, și cei credincioși, care au o nădejde vie, în Tit (2:13) fiind numită și “fericita noastră nădejde”. Exprimarea lui Pavel înțelege o așteptare, încredințare, sau o anticipare cu plăcere a ceea ce stă în față. Atât de marcați au fost creștinii primului secol de această așteptare (revenirea Domnului), încât apostolul Pavel exprimă în 1 Tesaloniceni (4:15), “noi cei vii”, arătând că el era încredințat că va prinde această glorioasă revenire, încă în timpul vieții sale.
Credința declarată în învierea Domnului Isus presupune implicit și o încredere absolută în revenirea Sa, dar și învierea celor ce au adormit în El. Lupta cea mai grea a bisericii contemporane este vegherea în vederea acestei întâlniri a Domnului, după cum observa Domnul prin pilda celor 10 fecioare – “au ațipit toate și au adormit” (Matei 25:5). În această vreme când lupta spirituală pare la culme, și atacurile celui rău se întețesc, biserica este chemată să își aducă aminte de schimbarea făcută prin nașterea din nou care i-a dat o identitate nouă și o direcție nouă în viață. Această schimbare deja făcută, anticipă schimbarea finală care o va face Domnul și trupurilor noastre după minunata promisiune făcută că atunci:
“Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.””
HRISTOS A ÎNVIAT!
Andrei Bălulescu
RĂSPLĂTIRILE VIN DACĂ NE PĂZIM...
“Păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplată deplină.”
Se observă tot mai mult un efort concentrat din partea celui rău pentru a distruge, a amăgi, și a diviza credincioșii. Luptele se dau pe toate fronturile, ori prin erezii nimicitoare (opinii care alterează doctrinele fundamentale), ori prin certurile de partide și denigrare atât în biserici cât și în spațiul digital/platformele de socializare), ori prin răsturnarea Evangheliei Domnului Isus (înlocuirea singurei Căi a mântuirii [Hristos] cu religia și ritualurile). Acestea toate ne reconfirmă că venirea Domnului Isus e foarte aproape, întrucât diavolul știe că are puțină vreme și face tot ce poate pentru a împiedica lucrarea mântuirii. Dar această nouă bătălie de fapt este una veche cu care și credincioșii din vremea apostolului Ioan se confruntau.
Ideologia gnosticilor care postulau că materia este rea și doar spiritul este bun (prin urmare Isus Hristos nu a putut să vină în trup deoarece trupul era intrinsec rău) căuta să amăgească primii creștini. De aceea, Ioan afirmă de câteva ori că Hristos a venit în trup (1 Ioan 4:2, 5:6, 2 Ioan 1:7). Mai mult, din cauza acestei ideologii, oamenii aceștia tăgăduiau pe Domnul Isus ca și Mântuitor iar Ioan se vede nevoit să afirme de mai multe ori că viața veșnică vine doar prin Fiul lui Dumnezeu (1 Ioan 1:1 1-3, 3:23, 4:10, 5:12, 2 Ioan 1:9). Ca rezultat al acestei gândiri, se separau de biserica lui Dumnezeu, și învățau și pe alții să le împărtășească ideile și să facă la fel (1 Ioan 2:19, 2 Ioan 1:9 9-11), fapt pentru care Ioan îi numește antihriști (2 Ioan 1:7).
În fața acestor provocări, Ioan îndeamnă credincioșii să se păzească bine. Prin această sintagmă se înțelege idea de a veghea cu atenție, sau a folosi percepția spirituală pentru a înțelege bine lucrurile; expresia originală accentuează funcția vederii care se prezintă ca opusul orbirii. Având în vedere că diavolul prin oamenii vicleni folosește felurite mijloace de amăgire (Efeseni 4:14), Ioan cere o atenție și analiză atentă a tuturor învățăturilor pentru a discerne bine calea adevărul (concept care în epistolele Ioanine reprezintă mântuirea adusă de Isus).
Această pază are scopul de a nu pierde rodul muncii. Interesant este că în cele mai multe manuscrise, pronumele voastre este de fapt la persoana întâia plural, adică noastre, ceea ce ar citi ”să nu pierdeți rodul muncii noastre”. Ioan ar face aluzie la lucrarea de evanghelizare făcută de apostolii Domnului care au pus fundația pentru credința noastră (Efeseni 2:20), iar rodul muncii ar fi chiar cei mântuiți prin jertfa Domnului Hristos. Cuvântul pierde s-ar putea traduce prin a distruge sau a prăpădi. Prin urmare, atenția noastră este să nu se piardă rezultatul evangheliei (mântuirea) care ne-a fost vestită de înaintașii noștri. De observat este că munca este ancorată în porunca pe care am primit-o de la început (2 Ioan 1:6, 1 Ioan 2:24), ceea ce înseamnă că noi nu inventăm concepții noi despre mântuire, ci propovăduim planul original și singular a lui Dumnezeu: numai Hristos este mântuirea noastră. Dacă ne păzim (veghem) cu atenție, și nu alterăm credința noastră în evanghelia mântuitoare a Domnului nu pierdem rodul muncii, atunci vom primi o răsplată deplină, care aici înseamnă o recompensă completă care are în vedere vremea sfârșitului (adică a împărăției veșnice) precum se înțelege din mai multe pasaje similare (Matei 5:12, Marcu 9:41, Luca 6:35, Ioan 4:36 ...).
În perspectiva acestei zile mărețe care este mult așteptată de noi, ne luptăm pentru a rămâne treji, pentru a trăii adevărul, pentru a menține pacea și armonia în biserică și pentru a proclama sfânta evanghelie nealterată așa precum ne-au dat-o Domnul și apostolii, ținând totdeauna minte că:
“Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”
Andrei Bălulescu
VEGHEREA DIN TIMPUL NOPȚII...
“Vegheați, dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața.”
Omul lui Dumnezeu Moise face o afirmație deosebit de relevantă zilelor noastre în Psalmul 90:10, anume că anii zilelor noastre „trec iute, și noi zburăm”. În ciuda multelor schimbări experimentate în anul 2023 atât pe plan geo-politic, economic cât și social, intrăm într-un an nou cu o sumedenie de necunoscute. Totodată, intrarea în acest nou an ne semnalează împlinirea spuselor Apostolului Pavel din Romani 13:11 „... căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut”, este cu atât mai actuală azi pentru generația noastră. Acestea toate ne amintesc de porunca Domnului Isus cu privire la revenirea Sa, anume: vegheați!
Motivul pentru care Domnul Isus folosește sintagma „vegheați” de mai multe ori în evanghelii este dat tocmai de faptul că nu știm când va veni stăpânul casei. Casa, aici, reprezintă biserica lui Dumnezeu, iar stăpânul casei reprezintă pe Însuși Domnul Isus Hristos. Cu toate că avem anumite indicatoare care ne arată că vremea este aproape, taina revenirii Sale este cel mai bine păstrat secret din univers (Matei 24:36, Fapte 1:7). Tocmai de aceea Domnul sfătuiește, îndeamnă și chiar poruncește: vegheați . Prin acest cuvânt se înțelege a fi treaz, a fi sculat din somn, a acorda o atenție strictă , iar traducerile sale nou testamentare apar uneori ca și vigilență sau neadormire. În versetul de față (Marcu 13:35) sintagma vegheați are o profunzime cu atât mai mare înțelegând contextul poruncii: Domnul prezintă patru timpuri posibile pentru întoarcerea Sa, iar cel mai important de remarcat este că toate sunt în perioada de noapte.
Cultura Romană împărțea orele de noapte (cuprinzând timpul între 6 PM și 6 AM) în patru străji care sunt corelate cu descrierile Domnului Isus. Prima strajă (orele 6 PM – 9 PM) sunt clasificate de Domnul ca seara, fiind perioada imediată după terminarea lucrului, moment în care omul mânca și se pregătea pentru noapte. A doua strajă (orele 9 PM – 12 AM) sunt clasificate ca miezul nopții, momentele în care omul începea să fie cufundat în somn. A treia strajă (orele 12 AM – 3 AM) sunt clasificate ca și cântarea cocoșilor, fiind orele în care somnul era cel mai dulce dar anticipa trezirea. A patra strajă (orele 3AM – 6 AM) sunt clasificate ca și dimineața, momentul când omul se scula și se pregătea pentru începerea zilei de lucru.
Dacă Domnul cerea veghere (a fi treaz, a nu dormita, a fi vigilent, atent ) în timpul zilei, am fi înțeles cerința. Dar faptul că vegherea este poruncită pe timp de noapte prezintă o reală dilemă. Am interpreta analogia prin a spune: înseamnă că nu am timp nici să mănânc, să mă odihnesc, să dorm, sau să mă pregătesc pentru ziua ce urmează, ci mi se cere o atenție totală în toată vremea. Exact aceasta surprinde Pavel în explicația s-a din Romani 13:11-14, arătând că noi acuma suntem în perioada de noapte (domnia păcatului în lume), iar ziua (Împărăția lui Dumnezeu) se apropie. Prin urmare, iubiți credincioși, în anul 2024, mai presus de planurile, năzuințele și așteptările noastre, suntem chemați să nu uităm nici o clipă porunca Stăpânului Casei:
“Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheați!”
Andrei Bălulescu
ÎNCARNAREA CUVÂNTULUI ETERN!
“Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr.
Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”
Prea puțin putem înțelege profunzimea lucrării petrecute în momentul întrupării Domnului Isus. Din prisma noastră umană priveam la Dumnezeu, care este Sfânt și cu totul separat de oameni, iar în limita înțelegerii noastre eram convinși că Dumnezeu nu ne înțelege în limitele și greutățile vieții umane – El care este infinit și cu totul nelimitat; de aceea Eclesiastul afirmă în 3:10, la ce povară a supus Dumnezeu pe oameni. Dar în momentul încarnării , Domnul și-a asumat un trup de om, asumând cu el și limitele oamenilor (oboseală, foame, suferință) ca să ne arate că El ne înțelege în cele mai mici detalii ale vieții noastre umane, și nu doar că le înțelege, dar s-a identificat cu noi în ele (Evrei 4:15).
Totodată, Moise a avut o dorință care a marcat aspirația multor oameni de-a lungul istoriei, și anume, să îl vadă pe Dumnezeu. La această cerință Domnul i-a răspuns că este o imposibilitate ca omul muritor să îl vadă și să trăiască (Exod 33:20). Dar în momentul încarnării, Domnul și-a asumat un chip de om iar Apostolul Ioan menționează că “noi am privit slava Lui” și continuă să arate că această slavă este întocmai ca Slava venită din Tatăl. Însuși Domnul Isus afirmă că cine l-a văzut pe El, l-a văzut pe Tatăl (Ioan 14:8-9). Această ipostază a fost posibilă doar prin întrupare.
Mai mult, ne scuzăm deseori că nu suntem perfecți, că avem multe scăzăminte, iar capacitatea de a trăi frumos înaintea Domnului nu ne stă la îndemână. Chiar Domnul afirmă că suntem slabi și ne cunoaște limitele capacității noastre de a trăi în sfințenie (Psalmul 103:10 10-14). Dar în momentul încarnării, Domnul și-a asumat să se sfințească El însuși pentru noi (Ioan 17:19) și a trăit pe pământ “plin de har și de adevăr ”, ca să ne demonstreze că atunci când plinătatea Duhului Sfânt comandă firea unei persoane, sfințirea practică devine un posibil. Prin El ni s-a creat o mostră după care să fim conformați și noi prin nașterea din nou la o nouă statură strâns legată de identitatea lui Hristos (Galateni 2:20).
Așadar, într-o vreme când oamenii sărbătoresc Crăciunul, tradiționalul, comercialul și vestiții moși, Biserica lui Dumnezeu afirmă că ne amintim de lucrarea Încarnării Cuvântului Etern care a venit în lume să ridice păcatele omenirii și să le plătească în trupul Său pe lemn. Sărbătoarea nu se rezumă la iesle, întrucât Hristosul născut în ieslea Betleemului și jertfit pe dealul Golgotei, este acuma Domnul Cel Viu și Stăpânul vieții noastre. Nu uităm în timpul acestor sărbători că dorim fierbinte ca:
“Ale Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.””
Andrei Bălulescu
VEȘTI BUNE ÎN VREMURI GRELE!
“Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi.”
Fără echivoc și îndoială ne dăm seama că trăim vremuri grele și rele, din două puncte de vedere. În primul rând, se observă luptele geopolitice care prezic instabilitate atât socială cât și economică; bunăstarea și liniștea sunt tot mai amenințate pe zi ce trece. În al doilea rând, din punct de vedere spiritual observăm o lipsă de vlagă, voință și dorință după Dumnezeu și după neprihănire de la cei credincioși, dar și o împotrivire și o rezistență profundă la evanghelizare de la cei din lume.
Aceste observații, împletite cu prevestirile Duhului Sfânt că ne stă în față o vreme tulbure care va învălui pământul, pot crea o stare de teamă în inima multora. Însă, tocmai pentru vremi ca acestea a îngăduit Dumnezeu minunata promisiune care apare la începutul Psalmului 46. În vreme de nevoie (cuvântul reprezintă pe cineva într-un loc îngust din care nu are ieșire), Dumnezeu nu lipsește și este tot timpul ajutorul nostru.
Comentatorii biblici sunt de părere că această cântare a fost scrisă pe vremea împăratului Ezechia când era în luptă cu Asirienii (întâmplare relatată în 2 Cronici 32:1-23). Într-un moment în care amenințarea era grozavă împotriva poporului, iar îmbărbătarea lui Ezechia a fost contracarată cu cuvinte hulitoare la adresa lui Dumnezeu („...cu cât mai puțin vă va izbăvi Dumnezeul vostru din mâna mea!” – 2 Cronici 32:15), autorul observă două elemente importante: Dumnezeu este adăpostul și în același timp sprijinul.
Adăpostul înseamnă un refugiu sau o peșteră în care te poți ascunde de o furtună năprasnică. În momentele grozave cu amenințări mari, suntem învăluiți de protecția lui Dumnezeu care ne ține în siguranță. Desigur, noi percepem aceasta ca o imposibilitate de a ni se întâmpla vreun rău, dar de mult ori, chiar printr-o încercare Dumnezeu și-a pus credincioșii la adăpost, fără ca ei să își dea seama (e.g., lui Pavel i se îngăduie un țepuș pentru a fi adăpostit de mândrie – 2 Corinteni 12:7). Sprijinul, în schimb, este tăria și puterea de a continua mai departe. Este minunat să fim adăpostiți de Dumnezeu în momentele de încercare, dar Dumnezeu în acele clipe ne și echipează, ne întărește, și ne pregătește pentru a continua lupta pe mai departe; El este sprijinul nostru ca să rămânem în picioare până la capăt (Efeseni 6:13 – observăm că noi avem o luptă de dus – versetul 12 – și nu doar a sta ascunși în adăpost).
Concluzia psalmistului din versetul 10 este deosebită: „Opriți-vă (expresia înseamnă ați trage mâna deoparte pentru a face loc altcuiva să preia controlul) și să știți că Eu sunt Dumnezeu ...”. Autorul medita asupra faptului că în războiul lui Ezechia nici nu a trebuit de luptat, pentru că Domnul a trimis un înger care într-o singură noapte a nimicit 185,000 de soldați asirieni (2 Împărați 19:35), iar războiul a fost câștigat de mâna Domnului. Iubiți oameni ai lui Dumnezeu: în vremea tulbure pe care o parcurgem, opriți-vă din frământările zilnice judecând cum și în cel fel vom face față, deoarece pe tronul slavei stă Dumnezeul nostru care este în control; El este adăpostul și sprijinul nostru, iar în cele mai grele momente vom realiza că vechea prorocie încă mai are valabilitate și astăzi:
“Eu rămân credincios legământului pe care l-am făcut cu voi când ați ieșit din Egipt și Duhul Meu este în mijlocul vostru; nu vă temeți!”
Andrei Bălulescu
O LIMITĂ DE NETRECUT!
“Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna şi zicea: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.”
Lucrarea minunată de mântuire a lui Dumnezeu prin jertfa Domnului Hristos a avut un scop bine definit dar cu impact asupra a două realități: cea eternă (veșnicia) și cea temporală (viața pământeană). Cât privește scopul lui Dumnezeu cu privire la realitatea eternă (veșnicia), dorința Lui a fost ca noi să fim pentru totdeauna cu Domnul într-o stare glorificată depășind orice limită și neajuns al naturii umane (Ioan 14:1-3; Romani 8:22-24; 1 Tesaloniceni 4:17). Dar, cât privește realitatea temporală (viața pământeană), deseori uităm că lucrarea de mântuire a avut scopul să schimbe statutul nostru într-un mod diametral: ”El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” (Tit 2:14). Capacitatea noastră de a fi o lumină în lume primește eficacitate DOAR când suntem diferiți total de lumea în care noi trăim. Eliberarea noastră de sub ”orice fărădelege” prin curățirea jertfei Sfinte, are scopul să ne facă ”... plini de râvnă pentru fapte bune”, adică cu o conduită morală și etică identică cu a Domnului Isus (1 Ioan 2:6).
Pentru apostolul Petru, această realitate a fost atât de marcantă, încât în predica din ziua Rusaliilor, a accentuat nevoia de a ieși (a ne ”mântui” – expresia invoca ideea de a fi salvat, recuperat, eliberat) din mijlocul unei generații corupte, calificativul lui Petru fiind: ticălos (necinstit, sucit moral, pervers). Totodată, Petru nu a exprimat nevoia de separare (sau în terminologia biblică: sfințire) ca un fapt divers, ci printr-o asiduă muncă de convingere folosind ”multe alte cuvinte” (o varietate de forme de exprimare), ”mărturisire” (a depune mărturie solemnă ca martor ocular), și ”îndemnare” (a implora într-un mod personal și intim). Apostolul a văzut nevoia de separare de lume ca o urgență de maximă importanță. Meditând asupra calificativului folosit pentru ”acest neam” (familie, rasă, generație), ne dăm seama cât de diferite sunt valorile lumii de valorile sfinte ale lui Dumnezeu; de exemplu: pe când lumea întrebuințează vicleșuguri pentru a-și obține scopurile, și consideră acestea virtuții ale dinamicii inter-umane, Dumnezeu cere dreptate, adevăr și ones-titate în toate aspectele vieții noastre.
Criza actuală a bisericii contemporane nu este nici în lipsa de slujitori, modalități de slujire, echipe și proiecte bune, ci este în lipsa de integritate și totală separare de sistemul lumii în care trăim. Pe când Hristos a murit să ne răscumpere și curețe de un stil de viață fără de rost, biserica contemporană aleargă cu zor după aceleași practici păcătoase care sunt o urâciune în fața Domnului. Ne derivăm relevanța societală prin copierea stilului de viața a oamenilor imorali, uitând că porunca apostolică este să nu ne potrivim chipului veacului acestuia (Romani 12:1-2), ci mai degrabă să ne oferim trupul ca o jertfă vie, trup pe care Pavel îl numea templu al Duhului Sfânt, și din cauza Căruia, nu putem face tot ce dorim (1 Corinteni 6:19-20; Galateni 5:17). Așadar, iubită biserică a Domnului,
“... Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul.
Nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi.””
Andrei Bălulescu
CĂCI GURA DOMNULUI A VORBIT!
“Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: ‘Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.””
Ca și Biserică Penticostală suntem foarte obișnuiți cu mesajele profetice pe care Domnul le trimite pentru noi, așa că sintagma ”căci gura Domnului a vorbit” este mult cunoscută de noi. Mesajele Domnului au fost de mare folos în momentele de criză, când instrucțiunile primite de la Duhul Sfânt au fost o reală mângâiere, iar avertizările primite de la Dumnezeu ne-au păzit viețile în momentele dificile. Duhul Sfânt vorbea familiei noastre printr-un vas să intrăm de grabă în mijlocire pentru copii deoarece diavolul făcuse un plan să curme viața unuia din ei, iar mijlocirea avea să înlăture acest plan demonic. Cineva ar putea spune că mesajul este general și aplicabil oricărei familii, dar în aceeași zi seara (după ce ne-am rugat ca și familie) fetița noastră a avut o căzătură care putea fi fatală, și putem afirma că doar Mâna Domnului a fost acolo ca și apărare. Mare har să poți spune că ”gura Domnului a vorbit”. Dar ca să nu ne obișnuim cu prorocia și să pierdem din vedere valoarea inestimabilă a glasului divin, observăm ce se înțelege când Domnul vorbește.
Prin prorocul Isaia, Domnul exprimă că înainte să se întâmple situațiile observate de noi, Domnul le-a prevestit. Aceasta demonstrează preștiința lui Dumnezeu care le știe și le vede pe toate înainte să se întâmple. Pentru mine ca și credincios, această realitate îmi dă o profundă liniște înțelegând că orice ar putea veni înaintea mea, este deja cunoscut de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu alege să îmi vorbească printr-un mesaj profetic, asta doar demonstrează că Dumnezeu care știe deja ce se va întâmpla, mă avertizează, încurajează și pregătește. Minunat este că Domnul spune că prevestirea se face ”cu mult înainte”, arătând că deseori mesajele necesare sunt trimise când încă nu putem observa nimic la orizont.
În al doilea rând, Domnul ne învață că este Suveran peste toate lucrurile: ”Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.”. Nu se poate întâmpla nimic în viața mea fără ca, nu doar ca Domnul să știe, ci și ca Domnul să aprobe prin voia Sa divină. Încercarea din viața lui Iov nu a fost îngăduită până ce Dumnezeu nu a impus limite satanei - dacă cel rău ar fi avut mână liberă l-ar fi nimicit complet pe Iov, dar limitele impuse de Dumnezeu au fost respectate pentru că deasupra întregii creații stăpânește un Dumnezeu suveran. Faptul că nimic nu se întâmplă fără voia Sa îmi aduce atâta pace și liniște, iar când ”gura Domnului vorbește” am o credință de neclintit că atributul suveranității divine îmi garantează că prorocia se va împlini.
Privind înspre viitorul apropiat, care prezintă atâta incertitudine, mă întorc la mesajele care le-a vorbit gura Domnului, și fiind deplin încredințat de atributele preștiinței și suveranității lui Dumnezeu, sunt plin de nădejde că voi fi mai mult decât biruitor; sunt slab și neajutorat, dar am un Dumnezeu atât de mare încât promisiunea data lui Ieremia a ajuns până la mine:
“Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci Eu sunt cu tine, ca să te scap”, zice Domnul.”
Andrei Bălulescu
DE CE ADUCEM ROADE NEPOTRIVITE?
“Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă aşteptam să facă struguri buni?”
Oricine face o investiție are așteptarea ca după un anume timp să aibă un randament proporțional cu investiția sa. Omul de finanțe care investește într-o companie, face această acțiune în nădejdea că la termenul hotărât își va scoate investiția cu dobândă. Similar, părintele care se jertfește pentru copilul nou născut, are așteptarea ca în decursul anilor să vadă roada sacrificiului și a dragostei investite în viața copilului. Tot la fel, și Dumnezeu care este bogat în bunătate (Psalmul 103:8) are așteptarea ca noi să aducem roadele cuvenite după toată investiția spirituală care o face in viața noastră, a celor mântuiți. Dar care sunt factorii care pot cauza să apară roade nepotrivite în loc de roade cuvenite, și ce se întâmplă când apare o astfel de situație?
Prin prorocul Isaia, Domnul arată toată investiția făcută în poporul Israel (Isaia 5:1-2) – ducându-l într-o țară unde curgea lapte și miere, apărându-l de vrăjmași și plouând peste el binecuvântări. Dar în urma tuturor acestor purtări de grijă, Domnul deplânge starea Ierusalimului: ”Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut?”. În loc de roadele cuvenite la care Domnul se aștepta, prin analogie, Domnul remarcă faptul că s-au găsit struguri sălbatici. Observăm în text trei factori care pot lua o investiție bună, dar din cauza unui beneficiar problematic, să ducă la roade nepotrivite.
1. Bunăstare obsesivă (Isaia 5:8) – nevoia de un adăpost adecvat pentru familie, precum și de hrana necesară este una complet normală, iar Domnul ne învață să muncim cu mâinile noastre și să nu mâncăm pâinea lenevirii (Proverbe 31:27, Efeseni 4:28, 2 Tesaloniceni 3:10). Dar obsesia de a agonisi, a construi și a sădi duce pe om la un ritm în care trăiește ca să muncească, nu ca să muncească pentru a trăi (Eclesiastul 4:8), iar de cele mai multe ori, pentru a avea mai mult timp pentru îmbogățire, se taie de la relația cu Dumnezeu. Roadele aduse sunt trudă și chinuri (1 Timotei 6:10).
2. Plăcere nelimitată (Isaia 5:11-12) – Dumnezeu a creat omul cu capacitatea de a simți plăcere din lucrurile sănătoase care îi sunt date (Geneza 2:16), dar când dorința omului este îndreptată spre hedonism și o exacerbare în împlinirea poftelor sale, omul ajunge să aibă o trăire carnală care îi distruge relația spirituală (Romani 8:12-14). Roadele aduse sunt putrezirea (Galateni 6:8a).
3. Integritate absentă (Isaia 5:18-21) – în dorința omului de a-și spori bogăția și a-și maximiza plăcerea, va ajunge să fie nevoit să încalce principiile morale și etice. Minciuna, înșelăciunea, perfidia precum multe alte păcate de duh, vor deveni atotprezente, iar caracterul său va fi unul exact opus neprihănitului (Isaia 33:15-16). Roadele aduse sunt robia și necurăția (2 Petru 2:12-19).
Când o astfel de situație apare în viața unui credincios, Domnul acționează precum a acționat în ”via Sa” - Israel (Isaia 5:5-6): îi smulge gardul, îngăduie vitele să pască, surpă zidul, lasă să fie călcată în picioare, o pustiește, nu o mai curăță, nici nu o mai sapă și spinii năpădesc. În înțeles spiritual, această înseamnă că Domnul îngăduie să vină felurite încercări, să fim calomniați de oameni, să fim loviți și huiduiți de cei din jur, să fim măcinați de anumite frământări, iar toate acestea cu scopul ca să ne întoarcem privirea către Domnul și să aducem roade vrednice de pocăința noastră. De aceea să nu uităm că
“... dacă chemați ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtați-vă cu frică în timpul pribegiei voastre ...”
Andrei Bălulescu
ÎMPLINIREA ÎȚI DĂ STABILITATE.
“De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă.”
În înțelegerea ebraică înțelepciunea și nebunia pot fi exprimate după cum urmează: cel înțelept face ce știe că trebuie să facă, iar cel nebun nu face ce știe că trebuie să facă. Diferența între cele două calificative, nu stă în baza cunoștinței (fie ea mai multă sau mai puțină) ci în acționarea în baza acelei cunoștințe. Trăind într-o vreme caracterizată de informație ”pe loc” accesată ușor prin intermediul internetului, prea puțini mai pot spune că nu știu, iar după cum se spunea în prorocul Daniel, în vremea din urmă cunoștința va crește (Daniel 12:4). Revenind la noi, nu a fost o vreme în istoria bisericii când să ne fie la îndemână atâtea informații despre Dumnezeu, Biblie și mântuire, precum studii, predici, comentarii, cărți, seminare, videoclipuri, apologetică și multe, multe alte resurse. Ce în schimb ne lipsește tot mai mult în era noastră modernă, nu este cunoștința, ci împlinirea a ceea ce știm.
Predica de pe munte (Matei 5 – 7) este cea mai complexă și minunată predică de învățătură a Domnului Isus, supranumită constituția bisericii creștine. Unii au interpretat-o ca fiind un standard exagerat de sfințire care arată imposibilitatea omului de împlinire, și prin urmare, duce pe om doar înspre Isus ca singur mântuitor. Totuși, pe când afirmăm categoric că despărțiți de Domnul Isus nu putem avea nici mântuirea, și nici să facem nimic (Fapte 4:8-12, Ioan 15:5), concluzia Domnului Isus în predica de pe munte ne arată exact cum trebuie interpretată și aplicată predica de pe munte: ”... pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face ...”.
Dumnezeu ne îndeamnă și ne poruncește să avem Cuvântul Lui strâns în inima noastră (Psalmul 119:11, Coloseni 3:16), dar în același timp să și împlinim ceea ce ne învață acest Cuvânt lecturat și memorat (Iacov 1:22, Luca 11:28).
Multe persoane suferă de frică, spaimă și groază într-o vreme incertă precum este cea pe care o traversăm în aceste zile. Multe familii sunt frământate, fără pace, în certuri și crize, iar copiii lor suferă traumele cauzate de părinți nedumeriți în zile ca acestea.
Comunități întregi sunt bulversate, iar stabilitatea lumii dispare pe zi ce trece. Mântuitorul învăța că doar acela care ascultă sfintele învățături dar le și împlinește în viața sa proprie, va fi un om înțelept (care va ști ce să răspundă și să facă în vreme de nevoie), și mai mult, va avea casa (viața) zidită pe stâncă, încât atunci când vor bate vânturile și șuvoaiele, ea să rămână în picioare. Întrucât vedem ce zile trăim, Biblia ne îndeamnă:
“Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!”
Andrei Bălulescu
BIRUINȚA NE ESTE GARANTATĂ!
“Iar Aceluia care poate să vă păzească de orice cădere și să vă facă să vă înfățișați fără prihană și plini de bucurie înaintea slavei Sale, singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos, Domnul nostru, să fie slavă, măreție, putere și stăpânire, mai înainte de toți vecii, și acum, și în veci. Amin.”
Una dintre cele mai frecvente lupte care le duce creștinul, este cu privire la siguranța propriei sale mântuiri. Înțelegând cât de mare este standardul lui Dumnezeu pentru mântuirea noastră, ucenicii au exclamat în urma întâlnirii Domnului cu tânărul bogat: ”Cine poate atunci să fie mântuit?” (Matei 19:25). Desigur, prin mântuire înțelegem aceea stare după voia lui Dumnezeu în viața convertitului, care nu mai trăiește după îndemnurile firii pământești ci după îndemnurile Duhului (Romani 8:1), iar care zilnic are dorința de a fi mai sfânt precum a fost Hristos (1 Ioan 3:3). Un astfel de om nu mai este sub puterea păcatului (Romani 6:6) iar prin definiție el nu mai păcătuiește (1 Ioan 3:6-10). Și totuși, viața practică creștină ne arată că ”Toți greșim în multe feluri. ...” (Iacov 3:2), iar perfecțiunea în viață pământeană este un ideal care nu poate fi atins câtă vreme trăim în acest trup neglorificat (Filipeni 3:12-13a). Așadar întrebarea foarte pertinentă a ucenicilor rămâne, dar la această întrebare Domnul răspunde sublim: ”... „La oameni lucrul acesta este cu neputință, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință.” (Matei 19:26).
Biruința noastră este garantată deoarece ea nu se bazează pe noi, ci este ancorată în Dumnezeul care a vrut să ne mântuie și chiar ne-a mântuit! Apostolul Iuda își începe doxologia (expresia de laudă) prin ”Iar Aceluia ...”, pronume care îl denotă aici pe Dumnezeu Tatăl, și observând mai târziu că Iuda explică ”... singurului Dumnezeu, Mântuitorul nostru, prin Isus Hristos ...”. Sintagma ”prin” ne arată că este vorba de Tatăl și nu de Hristos. Deseori avem impresia că Hristos ne-a iubit, iar Tatăl este Cel care este gata să ne judece și să ne pedepsească iminent, dar această mentalitate este deosebit de distorsionată. Mântuirea a fost planul Tatălui pentru omenire, efectuată în persoana Fiului și aplicată nouă prin puterea Duhului Sfânt.
Dumnezeu Tatăl fiind Atotputernic, este Cel ” ... care poate să ...”:
- Ne păzească de orice cădere: în rugăciunea Tatăl nostru noi invocăm ”... nu ne duce pe noi în ispită ...”, adică Cel care poate îngădui sau bloca o ispită este Tatăl, iar El ne dorește biruința și viața, nu distrugerea și căderea.
- Ne facă să ne înfățișăm fără prihană: expresia înseamnă fără nici o pată sau urmă de păcat, cel mai concret prezentată în Efeseni 1:4 în care observăm că Dumnezeu Tatăl ne vede așa prin Hristos, câtă vreme rămânem nedezlipiți de El (Coloseni 1:21-23), iar putem rămâne nedezlipiți pentru că El ne păzește de orice cădere.
- Ne facă să ne înfățișăm plini de bucurie: înțelegând ca Tatăl ne consideră de drept neprihăniți în Hristos, iar acuzatorul (diavolul) nu mai are nici un argument (Zaharia 3:1-5), suntem plini de bucurie (expresia română nu are cuvinte potrivite pentru a traduce originalul care ar însemna un sentiment de euforie sau jubilație triumfătoare).
Nu-i de mirare că răspunsul apostolului Iuda la această profundă realizare, că biruința ne este garantată în Dumnezeu Tatăl, prin Domnul Hristos cu ajutorul Duhului Sfânt, este o sublimă laudă la adresa Domnului. De fapt, în eternitate îl vom lăuda pe Dumnezeu pentru o veșnicie când vom realiza că din valea aceasta a plângerii cu multele noastre neajunsuri și covârșitoare imperfecțiuni,
“El ne-a mântuit nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, ...”
SOLI DEO GLORIA
Andrei Bălulescu
MIELUL CARE RIDICĂ PĂCATUL!
“A doua zi, Ioan a văzut pe Isus venind la el și a zis:
„Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”
În fiecare an la Paște, din momentul ieșirii din Egipt, Evreii aveau obligația să jertfească un miel ca aducere aminte a ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei când a trecut peste casele lor în pedepsirea Egiptenilor. Dar un detaliu pe care poate nu îl luăm în considerare este că fiecare casă trebuia să aducă mielul în casă în ziua a zecea, cu toate că jertfirea avea să fie în ziua a paisprezecea (Exod 12:1-6). Mielul putea fi luat de oriunde, doar să fie de parte bărbătească, de un an, și fără de cusur. Totuși, cele patru zile petrecute împreună cu familia dădea timp ca cei din casă să se acomodeze cu el, dar tocmai pe când se împrieteneau mai bine el trebuia sacrificat, iar sângele lui slujea ca semn al salvării. Mielul care s-a jertfit pentru păcatele noastre, nu a fost în prezența Tatălui preț de câteva zile, sau chiar ani, ci Scriptura afirmă că Domnul Hristos era cu Dumnezeu din eternitate fiind Dumnezeu și fiind singurul Fiu al Tatălui Ceresc (Ioan 1:1, 1:14, Coloseni 1:15). Cât de profundă a fost jertfa Domnului când pe cruce, Fiul care nu a fost niciodată despărțit de Tatăl, striga sub povara păcatelor omenirii: ”Și pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare: „Eli , Eli, Lama Sabactani?” Adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” (Matei 27:46).
Totodată, în seara Paștelui în Egipt, familiile Evreilor au luat câte un miel de familie, așa încât fiecare familie avea un miel personal pentru salvarea familiei proprii. Mielul unei familii nu putea folosi unei alte case, sângele mielului fiind pus doar pe ușa familiei care îl sacrifica. Totuși, la împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său ca Miel de jertfă supremă, încât în jertfa Lui s-a putut efectua plata pentru tot ”... păcatul lumii”. Prețul pentru răscumpărarea unui singur suflet era atât de mare, încât jertfele vechi testamentare trebuiau repetate în continuu, și cu toate acestea, tot nu puteau face o ispășire totală (Evrei 10:1-4). În schimb, în jertfa Domnului Isus s-a adus ispășire totală pentru toată omenirea, și încă odată pentru totdeauna (Evrei 7:26-28).
Totuși, dacă doar ne-am opri la jertfă, am înțelege că doar s-au plătit păcatele noastre. În schimb, când Dumnezeu l-a înviat pe acest Isus din morți dovedind fără echivoc că a primit jertfa, a mai făcut ceva: ne-a considerat neprihăniți în El, chemându-ne la o viață nouă după natura Fiului Său (Romani 4:23-25, Romani 6:3-9). De aceea Ioan striga profetic:
“Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!”
Andrei Bălulescu
NU VĂ UITAȚI ÎNAINTAȘII !
“Aduceți-vă aminte de mai marii voștri care v-au vestit Cuvântul lui Dumnezeu; uitați-vă cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire și urmați-le credința!”
Scopul lui Dumnezeu în a ne lăsa oameni destoinici printre noi este ca, pe lângă Cuvântul scris, să avem modele vii demne de urmat. Apostolul Pavel menționează Filipenilor: ”Ce aţi învăţat, ce aţi primit şi auzit de la mine şi ce aţi văzut în mine, faceţi. Şi Dumnezeul păcii va fi cu voi.” (Filipeni 4:9). Lozinca veche – fă ce zice popa, nu ce face popa – este pe cât se poate de păguboasă, deoarece noi suntem chemați să trăim o viață de pocăință practică. Autorul epistolei către Evrei remarcă nevoia de a nu uita înaintașii care au fost mai devreme de noi în credință, și în special pe cei ce s-au ostenit printre noi în a ne învăța Cuvântul lui Dumnezeu prin predicare și studiu biblic. Sintagma ”mai mari ai noștri” denotă pe cei ce ne trasează calea și ne călăuzesc, sau în limbajul mai modern cei ce sunt slujitorii bisericii. Aceștia, nu și-au luat singuri cinstea și statutul acesta, ci prin hotărâre divină din partea Celui ce cheamă și dă bisericii diferitele clase de slujbe (Efeseni 4:11-15), au fost înrolați la oastea Domnului Isus. Apostolul observă două modalități prin care ne putem aduce aminte de ei.
În primul rând, să ne uităm cu băgare de seamă la sfârșitul felului lor de viețuire, sau o traducere mai exactă - luați în considerare rezultatul modului lor de viață. Este de remarcat aici, că oamenii aceștia au semne vizibile care îi însoțesc și un stil de viață aparte. Gândindu-ne la marii oameni ai bibliei (precum chiar și la exemplele contemporane a slujitorilor Domnului) realizăm că ceea ce i-a scos în relief au fost semnele minunate care i-au însoțit în slujire, iar acestea au venit în urma unui stil de viață care poate fi caracterizat prin cuvântul consacrare! Au fost dedicați lui Dumnezeu punând cu mult mai presus cerințele și sfințenia Domnului decât nevoile și dorințele lor personale (1 Corinteni 9:27, Daniel 1:8, Marcu 1:6). Dumnezeu care onorează un om întru totul consacrat Lui, l-a onorat cu prezența, puterea și manifestarea miraculoasă a Duhului Sfânt (2 Timotei 2:21, Fapte 19:11-12, Fapte 5:12).
În al doilea rând, să urmăm credința acestor oameni! Este importat de observat că și noi putem atinge cota lor deoarece platforma prin care au ajuns la această stare a fost o credință vie în Dumnezeu. Deseori gândim că Moise, Ilie, Petru și Pavel au fost sfinții adevărați care sunt cu atât mai presus de noi încât nu am avea nici o șansă în a fi folosiți ca ei. Totuși, Biblia nu se ascunde de a vorbi despre slăbiciunile și scăzămintele lor (Iacov 5:17), pentru că nu persoana lor a contat, ci credința lor nezguduită în Dumnezeu (Evrei 11:6). Aceea credință dată sfinților odată și pentru totdeauna, este și credința noastră, iar prin urmare trebuie să aibă același efect și în viața noastră.
Privind în istoricul adunării noastre, ne amintim de oamenii care au stat în spărtură în fruntea poporului și au luptat pentru credință așa cum au putut mai bine; frați precum au fost (iar unii încă sunt) pastorii Ioan Prunean, Dionisa Pop, Vasile Hozan și Cornel Bîrsan, ne rămân în amintirea noastră ca un exemplu că și într-o țară modernă și continuu în schimbare, se poate rămâne lângă Dumnezeu. Iar pentru cei ce încă slujim, să fim încurajați să slujim cu destonicie, dedicare și jertfire precum ne îndemna apostolul:
“Întăriţi-vă dar mâinile obosite şi genunchii slăbănogiţi; croiţi cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat.”
Andrei Bălulescu
VÂNTUL EREZIILOR NIMICITOARE
“Astfel, în norod s-au ridicat şi proroci mincinoşi, cum şi între voi vor fi învăţători mincinoşi, care vor strecura pe furiş erezii nimicitoare, se vor lepăda de Stăpânul care i-a răscumpărat şi vor face să cadă asupra lor o pierzare năpraznică.”
Niciodată în istoria omenirii nu a fost Cuvântul Domnului atât de accesibil oamenilor de pretutindeni; putem asculta și urmări studii, mesaje, predici, devoționale, motivaționale precum și o sumedenie de resurse prin intermediul internetului, și pe o varietate de platforme. Dacă odinioară ca să auzi o predică necesita mersul la adunare, astăzi omul poate asculta studii întregi din confortul casei sale. Riscul major în abundența aparent benefică de mesaje este lipsa unui filtru fin care să separe Cuvântul curat de pleava care este totodată propagată. Vremea sfârșitului, după învățătura Domnului Isus, este marcată de un timp de mare înșelăciune (Matei 24:4-5), iar în zilele noastre aceasta devine tot mai evident. Apostolul Petru avertizează că vor apărea două clase de înșelători din două locuri diferite.
Prima clasă cuprinde pe cei numiți ”proroci mincinoși”, iar ei sunt din norod (sau din lume, din afara bisericii). Aceste persoane au abilitatea de la diavolul să facă fel de fel de lucrări, chiar supranaturale, care să amăgească oamenii și să îi atragă spre minciună (Deuteronom 13:1-5). Ca și frați penticostali, va trebui să facem o distincție clară între ”prorocii mincinoși” și prorocii care vorbesc din îndrăzneală, cei din urmă fiind oameni care vorbesc de la sine, sau chiar proroci buni care lăsându-se amăgiți, pot interpune și cuvintele lor în mesajul pe care Dumnezeu îl dă. Aceste mesaje (ale prorocilor care vorbesc din îndrăzneală), nu se împlinesc pentru că ei au vorbit de la sine, pe când mesajele pe care prorocii mincinoși le pot transmite, își pot vedea împlinirea chiar prin semne vădite; tocmai de aceea este nevoie de o prezență activă a Duhului Sfânt în viața credinciosului, ca să îl protejeze de înșelăciune.
A doua clasă cuprinde pe cei numiți ”învățători mincinoși”, iar aceștia sunt între ”voi” (sau din adunare). Aceste persoane pretind că vorbesc învățătura curată a Domnului, pe când de fapt strecoară pe furiș (termenul original denotă a introduce ceva pe ascuns) erezii nimicitoare. O erezie în înțelegerea biblică este o opinie personală care contrazice doctrina fundamentală a Bibliei, și prin urmare are potențialul de a crea secte (grupări care se desprind de biserică, bazați pe aceea erezie). Un exemplu ar fi erezia care pretinde că Hristos nu este Dumnezeu, ci un arhanghel, iar omul însuși va deveni un dumnezeu în eternitate; această erezie a dat naștere la două secte – martorii lui Iehova și mormonii. Petru observă că acești ”învățători mincinoși” au câteva caracteristici: se leapădă de Dumnezeu (v.1), trăiesc în destrăbălare propagând păcatul (v.2), sunt lacomi de bani (v.3), și vor avea un sfârșit înfiorător (v.1). Aceștia sunt, de exemplu, predicatorii mult famați care învață că pocăința, sfințirea și trăirea curată țin doar de abc-ul credinței iar omul nu are nici o responsabilitate în fața lui Dumnezeu, ba mai mult, fac din har o pricină de a trăi pentru firea pământească (Galateni 5:13, 1 Petru 2:16).
Ca să nu fim înșelați în aceste zile când suntem inundați de predici, studii și mesaje care mai de care mai uluitoare, este extrem de important să fim treji și să veghem. Să rămânem fideli Sfintelor Scripturi, și ca cei din Bereea, să supunem la test orice învățătură sau predică dacă se încadrează în ce este scris (Fapte 17:11). Să rămânem alipiți de Biserică, unde slujitorii Domnului ne explică Cuvântul pentru echiparea și maturizarea noastră spirituală (Efeseni 4:11-15).
Să fugim de predicile care învață că viața de credință se poate trăi și fără pocăință, și fără sfințire, și să nu uităm severitatea cuvintelor apostolului Pavel:
“Dar chiar dacă noi înșine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o evanghelie deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema!”