“Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.”
În călătoria de evanghelizare pe care am făcut-o recent prin România, ne-am oprit și în Calafat, unde, în sala de cultură, în spatele unor gratii din dosul clădirii am găsit niște relicve prăfuite ale vechiului partid comunist. Acestea, mi-au adus aminte de cuvintele Pastorului Wurmbrand care printre lacrimi spunea într-o predică de faptul că în lanțuri fiind în închisoare, s-a rugat cu cei încarcerați pentru ziua când în România să se poată proclama Cuvântul Domnului, în libertate. Cugetând la aceasta, mi-am seama cât de privilegiat sunt să pot călători liber dintr-o țară în alta, în biserici, parcuri, case de cultură și diferite localuri unde să pot proclama Evanghelia fără nici o frică sau grijă. Ba chiar, să pot fi însoțit de frați, iar oameni ai legii și demnitari să fie în audiență ascultând predicarea. Dar acest privilegiu al libertății de mișcare și împărtășire a Evangheliei, de altfel acordat fiecăruia dintre noi, trebuie pus în lumina cuvintelor Mântuitorului, care înainte de o vindecare a proclamat că trebuie să lucreze (exprimarea Lui accentuând o obligativitate solemnă). Această obligativitate ne revine fiecăruia dintre noi. De fapt, versetul original comportă înțelesul: „... trebuie să lucrăm lucrările Celui ce M-a trimis ...” Sigur, lucrarea o face Domnul, dar El dorește să o facă în parteneriat cu noi, aleșii Săi (1 Corinteni 3:9).
Observ în expresia Domnului, trei obiective care trebuie luate în considerare. În primul rând , există un timp oportun. Cât este ziuă exprimă faptul că durata acestui timp nu este nelimitat, iar timpul oportun de lucru este ziua când poți vedea bine, ai libertate de mișcare și ai claritate. Vine noaptea, continua Mântuitorul, când oricât ar vrea oricine, nu va mai putea lucra. Dacă am reflecta la faptul că în urmă cu peste 34 de ani aceasta era situația în România, probabil că ne-ar pune în altă perspectivă timpul oportun acordat de Dumnezeu.
În al doilea rând, lucrările sunt ale lui Dumnezeu. Eu nu trebuie să fiu preocupat de ce voi spune, cum voi face și dacă voi reuși, deoarece eu nu lucrez în numele meu, ci în Numele Celui ce mă trimite, iar lucrările sunt ale Lui. Așadar, ceea ce nu văd eu pe moment este lucrarea tainică lucrată de Domnul în ascuns; eu ca semănător doar arunc sămânța bună, altul udă, dar Cel ce face să crească este Domnul Dumnezeu (1 Corinteni 3:6).
În al treilea rând, eu, precum Mântuitorul, sunt trimis. Nu sunt invitat, nici chiar rugat, ci trimis și împuternicit de Dumnezeu (2 Corinteni 5:20) pentru această sfântă lucrare. Această mare trimitere (Matei 28:19-20) ar trebui să responsabilizeze pe orice creștin de oriunde, înțelegând că trimiterea nu este opțională, ci absolut obligatorie. Desigur, nu toți vor ajunge în România sau în Africa să evanghelizeze, dar în sfera sa de influență (școala, serviciul, sau contextul comunitar) Dumnezeu cheamă creștinul să fie martor al învierii Domnului Isus. Pavel, asumându-și această responsabilitate, afirmă cu tărie: „... şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! (1 Corinteni 9:16).
Pentru timpul care ne-a mai rămas din zi, mi-aș dori ca fiecare frate și soră să își asume rolul de evanghelist, să lumineze în lume și să fie o busolă către Dumnezeu, pentru o lume care zace în întuneric și confuzie. Iar ca încurajare pentru cei ce încă ezită sau sunt temători, haideți să punem la inimă sfatul și cerința Mântuitorului nostru:
“... Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său.”