ARTICOLUL PASTORULUI
DOAMNE, BINECUVÂNTEAZĂ ȚARA!
“Urmăriţi binele cetăţii în care v-am dus în robie şi rugaţi-vă Domnului pentru ea, pentru că fericirea voastră atârnă de fericirea ei!”
Nu de puține ori am auzit expresia nostimă a unor frați, cu referință la munca depusă la serviciile lor, cum că ar face „cărămizi pentru Faraon”. Sentimentul evocat de acest răspuns hazliu este de fapt observația celui plecat de acasă în străinătate pentru un trai mai bun; anume, că a ajuns ca un rob pentru binele altei țări, cu speranța că din toată truda sa va beneficia și el ceva. Acest sentiment este amplificat de o cultură diferită, de o politică diferită, de un stil de viață diferit, care în comparație cu ce „era acasă” pare a fi străin și greu de înțeles. Așadar, printre momentele de fericire și beneficiile primite omul se plânge de Faraon și țara gazdă, visând tot timpul la ceva mai bun.
Întocmai își vedeau Evreii situația lor în exilul din Babilon. Fuseseră luați de acasă, li se confiscaseră bunurile, iar ca străini într-o țară străină, munceau pentru beneficiul Babilonului. Unii proroci mincinoși le-au transmis mesaje că vor pleca în curând acasă, și prin urmare poporul trăia într-o confuzie cu privire la ce avea de făcut în timpul exilului. Tocmai de aceea, Domnul a îngăduit să li se trimită un mesaj prin prorocul Ieremia, prin care erau încurajați să zidească case, să sădească grădini, să se însoare și să se înmulțească în locul în care erau. Dar cel mai important sfat era să se roage pentru pacea țării în care erau, deoarece fericirea lor era strâns legată de fericirea țării. De fapt, o traducere mai exactă a pasajului ar fi: Căutați pacea orașului unde v-am trimis în exil, și rugați-vă Domnului pentru el, pentru că în pacea lui veți avea pace.
Aplicând acest sfat în viața noastră, putem să ne gândim la acele situații neplăcute din țările în care am fost îngăduiți să ajungem, iar în loc de a ne plânge de ceea ce nu ne place, să ne rugăm pentru binele țării și pentru pacea ei. De exemplu, ne putem gândi la situația economică a țării și la modul în care sunt strânse taxele iar apoi folosiți banii noștri. Ne putem plânge de programe economice cu care nu suntem de acord. Ne putem frustra de taxe care în aparență (sau în realitate) nu aduc nici un beneficiu muncitorului care le plătește. Ne putem speria de analizele economice prevestite pentru anii care stau în față. Dar mai presus de toate aceste stări, Biblia ne învață să spunem: Doamne, binecuvântează țara!
Deplângem des politica țărilor noastre, corupția aparentă (fie pe față, fie tăinuită) și stilul meschin al unora de a culege toate beneficiile de pe spatele altora. Privim la nedreptăți care se fac și la vocile celor neajutorați care sunt astupate de interesele celor mari, și nu de puține ori ne punem întrebarea: „Cum de mai rabdă Dumnezeu pământul?”.
Privim îngroziți la ideologii care sunt avansate galopant cu un scop precis de a contamina mințile copiilor noștri, și vedem zilnic cum lupta pentru decență, castitate și evlavie parcă se pierde, rămânându-ne nimic mai mult decât să ne plângem de ceea ce observăm. Primul gând ne-ar fi să cerem să facă Dumnezeu dreptate și să judece tot ceea ce este rău și necurat. Acesta era tocmai etosul Evreului care în rugăciunile sale dorea răzbunare pe cei răi (Psalmul 94) și binecuvântare numai peste Ierusalim (Psalmul 122:6-9). Dar în lumina tuturor acestor provocări, mesajul venit de sus ne învață să spunem: Doamne, binecuvântează țara! Pe când alții se plâng, se frustrează și se supără, noi dorim să aplicăm sfatul apostolic în viața noastră:
“Vă îndemn dar, înainte de toate, să faceţi rugăciuni, cereri, mijlociri, mulţumiri pentru toţi oamenii, pentru împăraţi şi pentru toţi cei ce sunt înălţaţi în dregătorii, ca să putem duce astfel o viaţă paşnică şi liniştită, cu toată evlavia şi cu toată cinstea.”
Andrei Bălulescu
DOMNUL NE VA ARĂTA CALEA!
“El vă va arăta drumul pe care trebuie să-l urmați, căci n-ați mai trecut pe drumul acesta.”
Cu ani în urmă era o vreme când orice călătorie, chiar și o simplă vizită locală, necesita o bună planificare pe hartă pentru a asigura că se ajunge cu bine la destinație. Însă, odată cu explozia tehnologică și atotprezența telefoanelor mobile, acele vremuri s-au încheiat. Azi, orice om cu acces la GPS poate fi călăuzit pas cu pas oriunde în lumea aceasta printr-o simplă aplicație digitală, iar riscul de a te pierde pe un drum necunoscut este aproape inexistent. Totuși, sunt încă domenii unde nici chiar atotprezentul GPS nu poate călăuzi, iar cumpăna dintre ani ne reamintește că ce ne stă în față este un total necunoscut. Analiștii și „profeții” lumii caută să prezică și să estimeze ceea ce se va întâmpla în vremea ce urmează, dar singurul care poate să ne arate drumul și să ne călăuzească într-un domeniu complet necunoscut, este Domnul Dumnezeu!
Odată cu pornirea poporului Israel din pustie către țara promisă, Iosua face o remarcă importantă: „n-ați mai trecut pe drumul acesta”. În context contemporan, aceasta însemna că nu dispuneau nici măcar de o hartă a zonei geografice pentru a cunoaște locurile și drumurile către locul unde îi ducea Dumnezeu, și totuși, Iosua avea o deplină încredințare că Însuși Domnul le va arăta drumul într-acolo. În postura în care a ajuns Iosua în fața acestui necunoscut, el a identificat trei elemente foarte importante pentru a fi bine călăuziți.
În primul rând el îndemna poporul la respect față de preoții și căpeteniilor lor. Preoții duceau chivotul Domnului pe umeri și poporul trebuia să îi urmeze întocmai. Căpeteniile erau cele care transmiteau mesajul lui Iosua, iar poporul trebuia să le asculte. Ar fi interesant de meditat la ce s-ar fi întâmplat dacă o seminție din Israel nu ar fi vrut să asculte de căpetenii, și s-ar fi revoltat împotriva preoților care duceau chivotul; cu siguranță și-ar fi pierdut călăuzirea. Într-o vreme în care respectul față de autoritatea Bisericii și a slujitorilor ei este tot mai subminată, să nu uităm că „cine cunoaște pe Dumnezeu ne ascultă” (1 Ioan 4:6).
În al doilea rând, reverența față de Dumnezeu era imperativă pentru a rămână sub călăuzire. Observația că poporul trebuia să păstreze o distanță de 2,000 de coți de la chivot (aproximativ 900 metri) este foarte importantă. Ne-am fi gândit că a fi chiar lângă chivot era cel mai benefic, dar raționamentul era următorul: apropierea prea mare de chivot l-ar fi redus la un obiect strict simbolic pentru popor, iar obstrucționarea preoților de către popor le-ar fi încurcat drumul; în esență, „gloata” poporului ar fi condus preoții, și nu chivotul. Să nu uităm că suntem chemați să primim și noi sfatul pe care îl dădea Maria cu privire la Domnul Isus: „Să faceți orice vă va zice” (Ioan 2:5).
În al treilea rând, reorientarea poporului către cerința lui Dumnezeu cu privire la sfințire era imperativă! Cel ce stabilea standardul sfințirii și modalitatea ei, era Domnul, și nu opinia populară a oamenilor. Legea lui Moise era standardul după care fiecare om se putea evalua dacă trăia în sfințenie sau nu. Într-o vreme a relativismului când orice opinie este considerată ca fiind adevăr fundamental, Biserica afirmă că Scriptura este singura autoritate care stabilește modalitatea în care îi putem fi plăcuți Lui (1 Tes 4:1, Col 1:10).
Pornim în anul 2025 pe un drum pe care nu am mai călătorit. Vom întâmpina zile în care ceața și gălăgia înconjurătoarea ne va umbri înțelegerea noastră, iar veștile și analizele oamenilor ne vor pune mult pe gânduri. Când „semnalul GPS-ului” nostru va părea că slăbește, să nu uitați că:
“Domnul Însuși va merge înaintea ta, El Însuși va fi cu tine, nu te va părăsi și nu te va lăsa; nu te teme și nu te înspăimânta!”
Andrei Bălulescu
BUCURIA TRIUMFĂTOARE A EVANGHELIEI.
“Dar îngerul le-a zis: „Nu vă temeți: căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.”
Era o noapte întunecoasă în câmpia Betleemului, când păstorii care își păzeau turmele au fost vizitați de corul îngeresc. Probabil că erau frământați de probleme geo-politice ale Israelului, fiind sub ocupație Romană, de birurile cerute de Irod, precum și de liniștea mare din partea lui Dumnezeu; trecuseră peste 400 de ani de când glasul profetic și mesajele divine nu se mai auziseră, iar afară de așteptarea tacită a poporului pentru Acel Mesia prevestit în Lege și Proroci, mare speranță pentru ziua de mâine nu era. Acesta a fost contextul mesajului evangheliei (tradus prin expresia: „vestea bună”) adus de îngeri, cu o deosebită încurajare: Nu vă temeți!
Omenește „nu ne temem” când avem motive, garanții și semne concrete că toate lucrurile merg bine, iar ziua de mâine nu prezintă nici o instabilitate sau incertitudine! Nu ne temem când este pace pe scena globală, când avioanele de război stau la sol, și când clasa politică face tratate pentru bunăstare și prosperitate (inter)națională. Dar când totul pare a fi pe dos, premisa „Nu vă temeți” pare ca o promisiune goală. Totuși, îngerii remarcă motivul veracității acestei încurajări, precum și motivația unei mari bucurii pentru tot norodul (nu doar pentru o clasa selectă a societății). Intrarea lui Isus în lumea noastră viza o lucrare pe care întreaga creație o aștepta încă din zilele primordiale, și anume răscumpărarea. Îngerii observă că acest Isus născut era Mântuitorul – adică Cel care salvează cu o putere egală cu a lui Dumnezeu Tatăl (Luca 1:47), Hristosul – adică Unsul, sau Cel prevestit în profeți ca și împlinire a tuturor promisiunilor Vechi Testamentare (Romani 3:21-22), și Domnul – adică Cel cu drepturi absolut suverane asupra creației, istoriei și omenirii (Psalmul 68:4-8, Exod 6:3-8).
Motivul cântării de laudă a îngerilor era că toate aceste promisiuni se împlineau astăzi – identificând noaptea nașterii Domnului ca momentul incipient al împlinirii promisiunilor, dar și demarcând istoria în două – vremea trecută cu zbuciumul ei, și vremea mântuirii numită astăzi. În acel astăzi ne aflăm și noi acum, și chiar dacă Împărăția Domnului nu a fost instaurată pe deplin, iar creația și omenirea încă simt durerile nașterii (Romani 8:22-23), se apropie finalul zilei mântuirii când Domnul se va întoarce înapoi, dar nu ca un bebeluș în ieslea din Betleem, ci ca Marele Împărat înconjurat de oastea cerească. Se va cânta iarăși cântarea din câmpia Betleemului (Luca 2:14), dar de data această mântuiții vor striga:
“Mântuirea este a Dumnezeului nostru, care șade pe scaunul de domnie, și a Mielului!”
Andrei Bălulescu
STĂRUINȚA CA MOD DE VIAȚĂ...
“Faceți în toată vremea, prin Duhul, tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheați la aceasta, cu toată stăruința, şi rugăciune pentru toți sfinții.”
Stăruința ca și expresie evocă un sentiment foarte specific în viața Penticostalului Român: o seară relativ- lungă în care Biserica cere cu insistență botezul cu Duhul Sfânt. De altfel, cuvântul stăruință a ajuns oarecum sinonim cu lucrarea haristică a Duhului Sfânt, dar în sens biblic ea este prezentată ca un mod de viață, fapt pentru care se ridică următoarea întrebare: De ce și pentru ce ar trebui eu să stărui în rugăciune? Întrebarea este pertinentă în special pentru cei deja botezați cu Duhul Sfânt care acum rezumă stăruința strict la o perioadă de câteva zile în a fii dedicată cel mult reumplerii cu Duhul Sfânt.
În finalul explicațiilor sale despre armura duhovnicească (Efeseni 6:14-17), menită să asigure o protecție adecvată în războiul spiritual (Efeseni 6:10-13), Pavel conclude cu o explicație privitoare la rugăciune, care măcar că nu este exemplificată explicit printr-un element al armurii, este contextual legată de aceeași luptă spirituală. De fapt, prin folosirea împătrită a cuvântului „tot” (și formele sale), Pavel observă nevoia de o atot-prezență a rugăciunii în strategia de luptă a creștinului. Pentru Pavel, această luptă comportă două lucruri importante: rugăciunea (ca și platformă) și vegherea (ca și atitudine). O traducere mai exactă a semanticii originale ne arată cel mai bine aceste două elemente: „Cu fiecare rugăciune și cerere rugați-vă în fiecare moment oportun, prin Duhul. Iar în aceasta vegheați cu stăruința si cereri pentru toți sfinții.”
Ca și platformă pentru lupta spirituală, rugăciunea (sau actul omului de a comunica cu Dumnezeu) compune două elemente: rugăciuni și cereri. Prin elementul rugăciune se înțelege acel subiect sau conținut al comunicării noastre cu Dumnezeu – adică ceea ce vrem să îi comunicăm lui Dumnezeu. Ca și conținut, putem vorbi despre laudă, adorare, recunoștință, pledoarie, mijlocire, petiție, comuniune, etc. Elementul cereri este explicat ca și o solicitare urgentă de a răspunde unei nevoi, adresată exclusiv lui Dumnezeu. Prin rugăciunile noastre, în lupta spirituală, noi chiar comunicăm ceva Domnului (nu doar spunem vorbe mecanic) care au valența unei nevoi exprimate prin cerere.
Ca și atitudine față de lupta spirituală, vegherea (sau actul de a fi treaz, vigilent, atent – exact opusul dormitului), compune tot două elemente: stăruința și cererea (Pavel folosește același cuvânt de două ori). Prin elementul stăruință Pavel exprimă aceea persistență fermă într-o acțiune sau împrejurare. Cuvintele perseverență sau neclintire exprimă cel mai bine spiritul stăruinței. Expresia stăruinței în atitudinea vegherii este similară cu dorința patriarhului Iacov în lupta cu Îngerul: „Nu te las până nu mă binecuvântezi!”. Ea este o perseverență neclintită care insistă asupra unei cereri aduse Domnului cu privire la lupta spirituală a sfinților. Această luptă (și fațetele ei) este observabilă doar atunci când omul stă în veghere.
Pentru Pavel singura șansă pentru biruință în fața luptelor spirituale, este ca aceste rugăciuni să fie aduse prin Duhul. Duhul Sfânt este Cel ce ne umple conținutul rugăciunilor noastre, formulează cel mai bine cererile noastre, ne dă răbdare în stăruința noastră și ne luminează mintea față de nevoile sfinților, pentru a ști, din nou, ce să cerem.
Stăruim în toată vremea, în toate rugăciunile, pentru toți sfinții, prin toate cererile noastre, și suntem încurajați amintindu-ne că:
“... tot astfel și Duhul ne ajută în slăbiciunea noastră, căci nu știm cum trebuie să ne rugăm. Dar Însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine negrăite.”
Andrei Bălulescu
NU VĂ ALARMAȚI DEGEABA !
“Veţi auzi de războaie şi veşti de războaie: vedeţi să nu vă înspăimântaţi, căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Dar sfârşitul tot nu va fi atunci.”
Doisprezece fără nouăzeci de secunde: aceasta este „ora” pe așa-numitul ceas al zilei finale, conceput în 1947 de o grupă de oameni de știință implicați în proiectul Manhattan (armele atomice). Ceasul dorește să reprezinte cât de aproape suntem de o anihilare totală a omenirii prin forțele nucleare, precum și războaie, calamități și alte catastrofe induse de omenire. Desigur, „ora” arătată de ceas este relativ arbitrară; totuși, ea reprezintă analiza experților lumii cu privire la starea precară în care se află omenirea. Considerând că în 2017 experții estimau că suntem cu două minute jumătate înainte de ora doisprezece, scăderea din anul 2023 la nouăzeci de secunde este desigur, alarmantă.
Probabil am argumenta că acești experți ai lumii seculare nu iau în calcul perspectiva spirituală, dar observând o serie de prorocii - precum și unele așa crezute revelații - trimise pe toate canalele oamenilor de comunicare, prin care se anunță războaie, vărsare de sânge, și distrugere catastrofală, a nu te alarma devine chiar o luptă! Și totuși, sfatul Mântuitorului cu privire la cursul normal a vieții este că toate aceste vești și prevestiri nu trebuie să ne alarmeze (cuvântul înspăimântați se traduce cel mai bine prin alarmați, sau a fii plin de temere din cauza unei surprize neplăcute). De observat este că Domnul subliniază specific faptul că nu este vorba de vremea sfârșitului (sau ziua finală a omenirii), ci că ciclul de războaie și vești de războaie țin de cursul normal a vieții pământenilor sub blestemul adamic. De asemenea, sintagma vedeți (să nu vă înspăimântați) este extrem de importantă, deoarece ea denotă vigilență, percepție sau discernere clară, ceea ce arată căci credinciosul trebuie să își folosească foarte atent „intelectul” spiritual.
Prin ce putem să ne menținem liniștea și să nu ne alarmăm? Domnul observă: căci toate aceste lucruri trebuie să se întâmple. Ele nu sunt evenimente din fluxul sorții, și nici măcar rezultante ale ambiției umane, ci desfășurarea lor sunt cuprinse în planul istoric alcătuit de Dumnezeu încă de la început (chiar dacă nu insinuăm aici o valență predeterminantă din partea lui Dumnezeu în cauzarea lor). Într-o altă formă de exprimare: Dumnezeu știa încă dinainte de facerea lumii de fiecare conflict și război care avea să se întâmple pe fața pământului, și prin extensie, de nevoile celor care vor trece prin ele. Faptul că Dumnezeu nu doar că anticipă prin preștiință ce are să fie, ci mai mult, El știe chiar și finalitatea lor (... sfârșitul tot nu va fi atunci – adică, acestea vor trece cum au venit, și alte situații vor mai fi până la sfârșit), pentru credincios creează o plasă de siguranță împotriva îngrijorării și alarmării. După cum afirmam deseori: Tatăl nostru este la cârmă, și toate sunt conduse de Mâna Sa! Când suntem frământați sau înspăimântați sau alarmați de tot ceea ce ni se transmite sau prezice cu privire la situația geo-socio-econmico-politică a lumii în care trăim, să nu uităm că Dumnezeul care S-a declarat Tatăl, Apărătorul și Mântuitorul nostru, ne-a zis:
“Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: “Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea”.”
Andrei Bălulescu
PUTEREA NEMĂRGINITĂ A DOMNULUI !
“Isus S-a uitat ţintă la ei şi le-a zis: “La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.”
Nu necesită multă convingere pentru a conștientiza faptul că suntem slabi și limitați ca și oameni. Abia ajunși în fața bolii înțelegem cât de mare este darul sănătății, și totodată, văzând că nu putem schimba nimic, realizăm cât suntem de neputincioși în astfel de situații. La fel, în fața morții realizăm că viața nu atârnă de dorința noastră. De asemenea, în fața viciilor care leagă pe oameni realizăm că sârguința nu scapă omul de lanțurile robiei, și în afară de a ridica din umeri, nu putem face nimic. Contemplând la aceste realități din viața umană, ne poate cuprinde spaima, dezamăgirea și chiar depresia. Dar în fața unei confruntări cu realitatea imposibilității omului de a fi salvat prin propria lui inițiativă, Domnul Isus exprimă ucenicilor că ceea ce pentru oameni prezintă o neputință ( definiție : incapabil de a se întâmpla sau de a fi împlinit ), pentru Dumnezeu este o nimica toată, deoarece, la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putință. Una din calitățile personale ale lui Dumnezeu este atotputerea , sau capacitatea de a avea autoritate sau influență nelimitată. Această calitate face posibil ca la Dumnezeu să se găsească rezolvare la toate problemele.
De bună oară, vindecarea trupească precum și eliberarea sufletului de legăturile celui rău prezintă o neputință absolută pentru oameni. În schimb, scriptura afirmă că în baza jertfei Domnului Isus și a rănilor Sale noi suntem tămăduiți (Isaia 53:4 4-5), iar interpretarea apostolului Petru (1 Petru 2:24) în contextul ei exegetic arată că tot rănile Lui sunt baza vindecării sufletești de rănile păcatului. O imposibilitate la oameni, dar o posibilitate la Dumnezeu.
Mai mult, ieșirea din situații de criză sau de maximă urgență (precum a fost arestarea pentru executare a lui Petru - Fapte 12:1 1-19), sau pericolul de moarte iminent în mijlocul furtunii a lui Pavel (Fapte 27), sunt de asemenea, o imposibilitate pentru oameni. Ce putea face Petru ținut în lanțuri între patru ostași, sau Pavel în mijlocul Mării Mediteraneene? Dar din resursele infinite a lui Dumnezeu, doi îngeri din ceata de nenumărat au fost trimiși, unul să îl scoată pe Petru din temniță printre ostași fără a fi văzut, iar altul să îl scoată nu doar pe Pavel, ci pe toți cei din corabie, teferi din mijlocul prăpădului. O imposibilitate la oameni, dar o posibilitate la Dumnezeu.
Multele noastre situații din viață ne vor speria, ne vor neliniștii și ne vor face să ne punem întrebări dacă mai este ieșire sau nu. În momentele cele mai grele să nu uitați că tot ce este imposibil la oameni, este foarte posibil la Dumnezeu, iar strigarea Suveranului Etern răsună și azi pentru poporul mântuit:
“Opriţi-vă şi să ştiţi că Eu sunt Dumnezeu: Eu stăpânesc peste neamuri, Eu stăpânesc pe pământ.”
Andrei Bălulescu
AVEM NEVOIE DE RĂBDARE!
“Să nu vă părăsiţi dar încrederea voastră, pe care o aşteaptă o mare răsplătire! Căci aveţi nevoie de răbdare, ca, după ce aţi împlinit voia lui Dumnezeu, să puteţi căpăta ce v-a fost făgăduit. ”
Îmi aduc aminte cu drag și respect de momentele de vizită pastorală la unul regretații păstori ai Bisericii din Kitchener, în timpul cărora deseori îmi recita o frază dintr-o frumoasă și veche cântare: ”În cer pe flori nu poți fi dus, când alții s-au luptat. Și pentru Regele Isus chiar viața ei şi-au dat ”. Generația aceasta de credincioși, care încetul își i-a zborul către casa eternă, ne-a lăsat o zestre deosebită de credință în Dumnezeu și un exemplu minunat de răbdare în mijlocul suferinței și a greutăților. Această virtute este pe cale de dispariție în viața generației care se ghidează după conceptul ”de unică folosință ”; dacă un aparat dă semne că nu mai funcționează la capacitatea eficienței, mai degrabă este înlocuit cu unul nou (și mai modern) decât să fie reparat. Acest concept de viață face pe om delăsător atunci când apar probleme și-i erodează capacitatea de a răbda momentele grele.
Autorul epistolei către Evrei, le amintește credincioșilor de momentul întoarcerii la Domnul și de conflictul care aceasta pocăință l-a stârnit între ei și cei din jur, dând naștere la lupte de suferințe, batjocuri, necazuri, răpirea averilor și o mare presiune pusă asupra lor din pricina convertirii (Evrei 10:32-34); sintagma ”erați puși ca o priveliște în mijlocul ocărilor și necazurilor ”, reprezintă ideea de a fi pus ca pe o scenă în văzul tuturor cu scopul de a fi insultat și chiar hărțuit fizic. El remarcă faptul că secretul în a putea îndura acestea toate era că știau (într-un mod personal) că aveau o avuție mai bună și care era permanentă, făcând referință la Împărăția lui Dumnezeu. Acest etos personal este cuprins în cuvântul încredere care original reprezintă trăsătura de a fi dispus a asuma activități care implică risc sau pericol, în special în domeniul atitudinilor și vorbirii. În alte cuvinte, încrederea la care se face referință este capacitatea de a fi gata pentru suferințe grele din pricina mărturiei Domnului Isus exprimată și propovăduită tuturor.
Riscul observat de apostol este de a ”părăsi” (care reprezintă a lepăda ceva prin aruncare) această încredere, iar aceasta printr-un act voit cauzat de lipsa de răbdare ; versetul 36 clarifica de ce apare riscul de a părăsi în 35, și anume prin îndemnul ”Căci aveți nevoie de răbdare ...”. Încrederea susținută de răbdare are scopul de a ne ajuta să împlinim voia Domnului , care printre multele ei definiții Scripturale, reprezintă chiar și conceptul de a suferii pentru Dumnezeu (1 Petru 3:17, 4:19, 2 Timotei 1:11-12). Factorul motivator este că ne așteaptă o mare răsplătire și intrarea în promisiunile deosebite pregătite de Domnul pentru cei ce vor fi iubit venirea Lui. În această vreme când clima geo-politică dă semne de o mare răcire cu privire la valorile Creștine ... iar atacurile pe față împotriva Creștinismului nu doar că sunt tolerate, dar parcă încurajate, ne rămâne acest minunat sfat apostolic: ”aveți nevoie de răbdare ”. Iar pentru că răbdarea este o virtute care se cultivă prin experiențele cu Dumnezeu în zilele grele, Apostolul Iacov ne încurajează sublim:
“Fraţii mei, să priviţi ca o mare bucurie când treceţi prin felurite încercări, ca unii care ştiţi că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare.”
Andrei Bălulescu
MUNCIND ÎNTR-O VREME A NEPĂSĂRII !
“Adu-ți aminte de mine, Dumnezeule, pentru aceste lucruri și nu uita faptele mele evlavioase făcute pentru Casa Dumnezeului meu și pentru lucrurile care trebuie păzite în ea!”
Privim la faptul că jumătate din an s-a dus, iar zilele trec iute și noi zburăm, precum zicea Moise în Psalmul 90. Perindarea anilor au făcut pe unii să ridice întrebarea, precum categoria batjocoritorilor din 2 Petru 3:3-4, dacă va mai veni Domnul și dacă toată truda pentru împărăția Domnului se merită. Alții, preocupați cu treburile vieții s-au deprins să facă “câte ceva încoace și încolo ” după pilda prorocului din 1 Împărați 20:38-41 și și-au preocupat timpul cu felurite activități care mai degrabă sporesc dorințele lor pământești, lăsând pe cele spirituale neîmplinite. Pe deasupra, se observă instalarea unei stări de nepăsare în viețile noastre, precum prevestea Scriptura cu privire la vremea din urmă, iar în zile ca acestea, e bine să ne reamintim că mai avem mult de lucrat până va veni Domnul.
Omul lui Dumnezeu Neemia, a fost profund mișcat de nevoia poporului întors din exil, precum și de criza în care se aflau evreii reîntorși la o cetate ruinată, arsă și total distrusă. După căutarea Feței Domnului prin post și rugăciune (Neemia 1:4), el și-a asumat grija de a drege zidurile cetății Ierusalimului și de a lupta alături de frații lui pentru restaurarea Templului. De remarcat este că după ce a isprăvit tot ce a avut de făcut, de patru ori și-a exprimat un oftat al sufletului său în fața lui Dumnezeu, prin expresia ” aminte de mine ” (Neemia 5:19, 13:14, 13:22, 13:31). În schimb, expresia versetului de față clarifică mai întâi faptele evlavioase, și mai apoi, ceea ce trebuia făcut pentru Domnul. Neemia știa că nu putea cumpăra favoarea Domnului prin ceea ce făcuse, dar acest strigăt disperat izvorât din percepția de faliment pe care a simțit-o și Ilie (1 Împărați 19:4) văzând că în ciuda tuturor eforturilor spirituale, poporul nu își îndreaptă cărarea, l-a făcut pe Neemia să apeleze la o introspecție profundă: ce am putut, Doamne, am făcut!
Vremea pe care o parcurge Biserica Domnului este asemuită de Mântuitorul cu zilele lui Noe și a lui Lot; o vreme în care oamenii își vedeau liniștiți de viața lor, fără nici o grijă sau perspectivă de viitor, ci simplu pentru satisfacerea nevoilor ”de aici și acum”, dar care a fost abrupt întreruptă de intervențiile cataclismice ale lui Dumnezeu (Luca 17:26-29). Domnul Isus spunea: ”Tot așa va fi și în ziua când Se va arăta Fiul omului..” (Luca 17:30), arătând că puțini vor fi cei ce vor lucra pentru Împărăția veșnică și mulți care vor sta nepăsători chiar în poporul Domnului. De aceea frați sfinți, de 2000 de ani străbate răsunetul poruncii divine care ne responsabilizează pe toți cei ce cu sârguință așteptăm și grăbim venirea zilei Domnului, în ciuda oboselii și a descurajărilor care vin:
“Întăriți-vă dar mâinile obosite și genunchii slăbănogiți; croiți cărări drepte cu picioarele voastre, pentru ca cel ce șchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat.”
Andrei Bălulescu
DĂ-ȚI ZESTREA MAI DEPARTE!
“El a pus o mărturie în Iacov, a dat o Lege în Israel și a poruncit părinților noștri să-și învețe în ea copiii.”
Comparând Biserica modernă cu Biserica de la Rusalii, observăm o varietate de diferențe în organizarea, manifestarea și lucrarea ei. Desigur, nu avem nici o poză din Biserica primară, și nici o înregistrare cu atmosfera, rugăciunea, închinarea și predicarea lor. Dar analele istoriei creștine creionează anumite detalii importante despre Biserica primară, care ne clarifică cum funcționa ea la început. Dacă ne-am întreba de ce nu mai suntem azi la fel ca atunci, probabil că printre multele argumente pe care le-am aduce s-ar regăsi și cel care arată că fiecare generație pierde o parte din zestrea generației ulterioare, iar în timp, descendenții distanți devin foarte diferiți în valori, principii și comportament în comparație cu înaintașii lor.
Omul lui Dumnezeu Asaf observă că Dumnezeu a poruncit părinților să își învețe copiii. Responsabilitatea parentală nu este opțională, și nici măcar condiționată de competența părințiilor în a-și educa copiii lor, ci este prezentată ca fiind obligatorie. A porunci se definește printr-o dispoziție dată de o autoritate superioară care trebuie executată întocmai; agentul nominalizat ca fiind Cel ce poruncește, în versetul de fată ( El ), este definit în Psalmul 78:4 ca fiind Domnul (folosit fiind Numele lui Dumnezeu care s-a revelat lui Moise – Dumnezeul Cel Etern). Acțiunea vizată de poruncă este a învăța care reprezintă educarea sau predarea / instruirea copiilor în cele două elemente mai devreme prezentate în verset: mărturiile Domnului și Legea Domnului.
Cele două elemente reprezintă lucrările de revelație ale lui Dumnezeu prin puterea lui manifestată între oameni ( mărturiile ) și prin învățăturile Domnului (Legea). Așadar, părintele este responsabilizat de Dumnezeu să își ajute copilul să rețină mărturiile (experiențele cu Dumnezeu) și Legea (învățăturile Domnului cu privire la toate domeniile vieții spirituale și personale). Desigur, un copil încă nu are o experiență vastă care se poate remarca prin mărturii profunde, și nici conceptul bine dezvoltat al dorințelor Domnului exprimate prin Legea Sa. Prin urmare se ridică întrebarea: de unde să știe un copil despre mărturiile și Legea Domnului? Răspunsul ne orientează către experiențele și înțelegerea părintelui despre Dumnezeu, ceea ce putem numi zestrea familială. Prin mărturii înțelegem acele momente de intervenție a Duhului Sfânt prin sfaturi, descoperiri, vindecări, eliberări, călăuziri și multe alte lucrări de slavă, pe care părintele le-a trăit cu Dumnezeu. Prin Lege înțelegem totalitatea învățăturilor primite despre Dumnezeu, conduita de viață plăcută Domnului, principiile sfințeniei precum și comportamentul creștinesc.
Părintele creștin este obligat de Dumnezeu să împărtășească copiilor săi experiențele trăite cu Duhul Sfânt ca fiind manifestări de slavă a Domnului în viața sa, iar apoi să ancoreze aceste experiențe în învățătura Domnului primită din Sfântul Cuvânt și de la înaintașii de credință demni de crezare și care au trăit experiențe similare (Evrei 13:7). Nefăcând astfel, îi vor sărăci de zestrea spirituală de care au nevoie, iar rezultatul va fi observat în trăirea noii generații care se va ridica, una complet diferită în valori și principii de cea care se va stinge, precum s-a mai întâmplat în istoria biblică:
“Tot neamul acela de oameni a fost adăugat la părinţii lui şi s-a ridicat după el un alt neam de oameni, care nu cunoştea pe Domnul, nici ce făcuse El pentru Israel.”
Andrei Bălulescu
LUCRAȚI CÂT SE MAI POATE!
“Cât este ziuă, trebuie să lucrez lucrările Celui ce M-a trimis; vine noaptea, când nimeni nu mai poate să lucreze.”
În călătoria de evanghelizare pe care am făcut-o recent prin România, ne-am oprit și în Calafat, unde, în sala de cultură, în spatele unor gratii din dosul clădirii am găsit niște relicve prăfuite ale vechiului partid comunist. Acestea, mi-au adus aminte de cuvintele Pastorului Wurmbrand care printre lacrimi spunea într-o predică de faptul că în lanțuri fiind în închisoare, s-a rugat cu cei încarcerați pentru ziua când în România să se poată proclama Cuvântul Domnului, în libertate. Cugetând la aceasta, mi-am seama cât de privilegiat sunt să pot călători liber dintr-o țară în alta, în biserici, parcuri, case de cultură și diferite localuri unde să pot proclama Evanghelia fără nici o frică sau grijă. Ba chiar, să pot fi însoțit de frați, iar oameni ai legii și demnitari să fie în audiență ascultând predicarea. Dar acest privilegiu al libertății de mișcare și împărtășire a Evangheliei, de altfel acordat fiecăruia dintre noi, trebuie pus în lumina cuvintelor Mântuitorului, care înainte de o vindecare a proclamat că trebuie să lucreze (exprimarea Lui accentuând o obligativitate solemnă). Această obligativitate ne revine fiecăruia dintre noi. De fapt, versetul original comportă înțelesul: „... trebuie să lucrăm lucrările Celui ce M-a trimis ...” Sigur, lucrarea o face Domnul, dar El dorește să o facă în parteneriat cu noi, aleșii Săi (1 Corinteni 3:9).
Observ în expresia Domnului, trei obiective care trebuie luate în considerare. În primul rând , există un timp oportun. Cât este ziuă exprimă faptul că durata acestui timp nu este nelimitat, iar timpul oportun de lucru este ziua când poți vedea bine, ai libertate de mișcare și ai claritate. Vine noaptea, continua Mântuitorul, când oricât ar vrea oricine, nu va mai putea lucra. Dacă am reflecta la faptul că în urmă cu peste 34 de ani aceasta era situația în România, probabil că ne-ar pune în altă perspectivă timpul oportun acordat de Dumnezeu.
În al doilea rând, lucrările sunt ale lui Dumnezeu. Eu nu trebuie să fiu preocupat de ce voi spune, cum voi face și dacă voi reuși, deoarece eu nu lucrez în numele meu, ci în Numele Celui ce mă trimite, iar lucrările sunt ale Lui. Așadar, ceea ce nu văd eu pe moment este lucrarea tainică lucrată de Domnul în ascuns; eu ca semănător doar arunc sămânța bună, altul udă, dar Cel ce face să crească este Domnul Dumnezeu (1 Corinteni 3:6).
În al treilea rând, eu, precum Mântuitorul, sunt trimis. Nu sunt invitat, nici chiar rugat, ci trimis și împuternicit de Dumnezeu (2 Corinteni 5:20) pentru această sfântă lucrare. Această mare trimitere (Matei 28:19-20) ar trebui să responsabilizeze pe orice creștin de oriunde, înțelegând că trimiterea nu este opțională, ci absolut obligatorie. Desigur, nu toți vor ajunge în România sau în Africa să evanghelizeze, dar în sfera sa de influență (școala, serviciul, sau contextul comunitar) Dumnezeu cheamă creștinul să fie martor al învierii Domnului Isus. Pavel, asumându-și această responsabilitate, afirmă cu tărie: „... şi vai de mine, dacă nu vestesc Evanghelia! (1 Corinteni 9:16).
Pentru timpul care ne-a mai rămas din zi, mi-aș dori ca fiecare frate și soră să își asume rolul de evanghelist, să lumineze în lume și să fie o busolă către Dumnezeu, pentru o lume care zace în întuneric și confuzie. Iar ca încurajare pentru cei ce încă ezită sau sunt temători, haideți să punem la inimă sfatul și cerința Mântuitorului nostru:
“... Mare este secerișul, dar puțini sunt lucrătorii! Rugați dar pe Domnul secerișului să scoată lucrători la secerișul Său.”
Andrei Bălulescu
HRISTOS E VIU!
“După patima Lui, li S-a înfățișat viu, prin multe dovezi, arătându-li-Se deseori, timp de patruzeci de zile, și vorbind cu ei despre lucrurile privitoare la Împărăția lui Dumnezeu.”
Învierea Domnului Isus este cea mai importantă componentă din lucrarea de mântuire. De altfel, nu putem scoate sau separa vreo etapă ca fiind secundară sau neimportantă, deoarece atât lucrarea Sa Mesianică pe pământ, patima Sa, îngroparea Sa, învierea Sa, înălțarea Sa sunt deopotrivă elemente necesare pentru lucrarea de mântuire. Dar privind la aspectul învierii, Pavel remarcă: “Și dacă n-a înviat Hristos, credința voastră este zadarnică, voi sunteți încă în păcatele voastre ...” (1 Cor. 15:17). De aceea, certitudinea noastră cu privirela învierea Domnului este monumental de importantă! Pastorul William Evans consemna în cartea sa Marile Doctrine Biblice: “Creștinismul este singura religie care își bazează pretenția de acceptare pe învierea Fondatorului său. Pentru orice altă religie, a-și întemeia pretenția pe o astfel de doctrină ar însemna curtarea falimentului. Testează toate celelalte religii după această afirmație și vei vedea”. Într-adevăr, nu există nici o religie în lume care să pretindă că fondatorul ei a înviat, și este viu perpetuu, afarâ de Creștinism, care susține categoric afirmația Mântuitorului din Apocalipsa 1:17-18 – „... Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, Cel viu. Am fost mort, şi iată că sunt viu în vecii vecilor. ...”.
Luca observă la începutul cărții Fapte, că Hristos a pătimit și a murit; de aceea afirmă că s-a înfățișat înaintea lor viu dovedind că înviase din morți. Dovezile care li le-a dat cu privire la învierea Sa sunt cuprinse în Luca 24 ( mormântul gol, arătarea Lui fizică, faptul că a mâncat în fața lor, semnele în mâini și picioare ). Consemnarea că li s-a arătat deseori timp de patruzeci de zile este de asemenea extrem de importantă. Dacă ucenicii ar fi menționat ca l-au văzut odată, teoria potrivit căreia ei ar fi doar halucinat, ar fi fost plauzibilă. Dar pentru că aceste arătări au fost repetate și pe o perioadă destul de lungă de timp (peste o lună), demontează orice argument împotriva învierii. Totodată, conținutul conversațiilor cu Mântuitorul înviat, a fost identic cu cel dinainte de patima Sa (Marcu 1:15, Luca 4:43), anume despre Împărăția lui Dumnezeu, dovedind că era Unul și Același Isus, nu doar o ființă angelică.
Această ultimă observație (despre Împărăția lui Dumnezeu), este deasemenea scopul predicării apostolice (Fapte 28:30 30-31). Tocmai de aceea, Domnul Isus a folosit aceste ultime 40 de zile, pentru a recapitula cu apostolii despre această doctrină importantă, precum Moise a petrecut 40 de zile în prezența lui Dumnezeu primind legea pe muntele Sinai (Exod 24:18).
Pe când explicațiile cu privire la această complexă învățătură [Împărăția] ar necesita lungimea unei cărți și nu a unui articol, ne rezumăm a sumariza că manifestarea Împărăției lui Dumnezeu aici și acum, este lucrarea Duhului Sfânt în noul legământ prin dovezile haristice, după cum spunea Mântuitorul:
“Dar dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăția lui Dumnezeu a venit peste voi.”
Andrei Bălulescu
CREDINȚA ÎN ÎNVIERE ADUCE NĂDEJDE!
“Căci dacă credem că Isus a murit şi a înviat, credem şi că Dumnezeu va aduce înapoi împreună cu Isus pe cei ce au adormit în El.”
An de an la Paști, Creștinii de pretutindeni (din orice neam și limbă) se salută cu frumosul: Hristos a înviat!”. Această formulă de salut este cu mult mai mult decât o expresie tradițională; pentru cel născut din Dumnezeu (Ioan 1:12-13), reprezintă fundamentul credinței creștine și esența evangheliei (1 Corinteni 15:1-5). Moartea Domnului Isus era o necesitate absolută pentru ispășirea și plătirea păcatelor noastre, iar învierea Sa era o absolută necesitate pentru garanția faptului că Dumnezeu a primit jertfa Lui și ne-a considerat neprihăniți în El (Romani 4:25). Însă ceea ce ar trebui să ne amintească cel mai mult sintagma “Hristos a Înviat!” este faptul că Hristosul cel viu se întoarce după ai Săi (Ioan 14:18). În epistola către Tesaloniceni, Pavel face o comparație între cei necredincioși, care n-au nădejde, și cei credincioși, care au o nădejde vie, în Tit (2:13) fiind numită și “fericita noastră nădejde”. Exprimarea lui Pavel înțelege o așteptare, încredințare, sau o anticipare cu plăcere a ceea ce stă în față. Atât de marcați au fost creștinii primului secol de această așteptare (revenirea Domnului), încât apostolul Pavel exprimă în 1 Tesaloniceni (4:15), “noi cei vii”, arătând că el era încredințat că va prinde această glorioasă revenire, încă în timpul vieții sale.
Credința declarată în învierea Domnului Isus presupune implicit și o încredere absolută în revenirea Sa, dar și învierea celor ce au adormit în El. Lupta cea mai grea a bisericii contemporane este vegherea în vederea acestei întâlniri a Domnului, după cum observa Domnul prin pilda celor 10 fecioare – “au ațipit toate și au adormit” (Matei 25:5). În această vreme când lupta spirituală pare la culme, și atacurile celui rău se întețesc, biserica este chemată să își aducă aminte de schimbarea făcută prin nașterea din nou care i-a dat o identitate nouă și o direcție nouă în viață. Această schimbare deja făcută, anticipă schimbarea finală care o va face Domnul și trupurilor noastre după minunata promisiune făcută că atunci:
“Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă.””
HRISTOS A ÎNVIAT!
Andrei Bălulescu
RĂSPLĂTIRILE VIN DACĂ NE PĂZIM...
“Păziți-vă bine să nu pierdeți rodul muncii voastre, ci să primiți o răsplată deplină.”
Se observă tot mai mult un efort concentrat din partea celui rău pentru a distruge, a amăgi, și a diviza credincioșii. Luptele se dau pe toate fronturile, ori prin erezii nimicitoare (opinii care alterează doctrinele fundamentale), ori prin certurile de partide și denigrare atât în biserici cât și în spațiul digital/platformele de socializare), ori prin răsturnarea Evangheliei Domnului Isus (înlocuirea singurei Căi a mântuirii [Hristos] cu religia și ritualurile). Acestea toate ne reconfirmă că venirea Domnului Isus e foarte aproape, întrucât diavolul știe că are puțină vreme și face tot ce poate pentru a împiedica lucrarea mântuirii. Dar această nouă bătălie de fapt este una veche cu care și credincioșii din vremea apostolului Ioan se confruntau.
Ideologia gnosticilor care postulau că materia este rea și doar spiritul este bun (prin urmare Isus Hristos nu a putut să vină în trup deoarece trupul era intrinsec rău) căuta să amăgească primii creștini. De aceea, Ioan afirmă de câteva ori că Hristos a venit în trup (1 Ioan 4:2, 5:6, 2 Ioan 1:7). Mai mult, din cauza acestei ideologii, oamenii aceștia tăgăduiau pe Domnul Isus ca și Mântuitor iar Ioan se vede nevoit să afirme de mai multe ori că viața veșnică vine doar prin Fiul lui Dumnezeu (1 Ioan 1:1 1-3, 3:23, 4:10, 5:12, 2 Ioan 1:9). Ca rezultat al acestei gândiri, se separau de biserica lui Dumnezeu, și învățau și pe alții să le împărtășească ideile și să facă la fel (1 Ioan 2:19, 2 Ioan 1:9 9-11), fapt pentru care Ioan îi numește antihriști (2 Ioan 1:7).
În fața acestor provocări, Ioan îndeamnă credincioșii să se păzească bine. Prin această sintagmă se înțelege idea de a veghea cu atenție, sau a folosi percepția spirituală pentru a înțelege bine lucrurile; expresia originală accentuează funcția vederii care se prezintă ca opusul orbirii. Având în vedere că diavolul prin oamenii vicleni folosește felurite mijloace de amăgire (Efeseni 4:14), Ioan cere o atenție și analiză atentă a tuturor învățăturilor pentru a discerne bine calea adevărul (concept care în epistolele Ioanine reprezintă mântuirea adusă de Isus).
Această pază are scopul de a nu pierde rodul muncii. Interesant este că în cele mai multe manuscrise, pronumele voastre este de fapt la persoana întâia plural, adică noastre, ceea ce ar citi ”să nu pierdeți rodul muncii noastre”. Ioan ar face aluzie la lucrarea de evanghelizare făcută de apostolii Domnului care au pus fundația pentru credința noastră (Efeseni 2:20), iar rodul muncii ar fi chiar cei mântuiți prin jertfa Domnului Hristos. Cuvântul pierde s-ar putea traduce prin a distruge sau a prăpădi. Prin urmare, atenția noastră este să nu se piardă rezultatul evangheliei (mântuirea) care ne-a fost vestită de înaintașii noștri. De observat este că munca este ancorată în porunca pe care am primit-o de la început (2 Ioan 1:6, 1 Ioan 2:24), ceea ce înseamnă că noi nu inventăm concepții noi despre mântuire, ci propovăduim planul original și singular a lui Dumnezeu: numai Hristos este mântuirea noastră. Dacă ne păzim (veghem) cu atenție, și nu alterăm credința noastră în evanghelia mântuitoare a Domnului nu pierdem rodul muncii, atunci vom primi o răsplată deplină, care aici înseamnă o recompensă completă care are în vedere vremea sfârșitului (adică a împărăției veșnice) precum se înțelege din mai multe pasaje similare (Matei 5:12, Marcu 9:41, Luca 6:35, Ioan 4:36 ...).
În perspectiva acestei zile mărețe care este mult așteptată de noi, ne luptăm pentru a rămâne treji, pentru a trăii adevărul, pentru a menține pacea și armonia în biserică și pentru a proclama sfânta evanghelie nealterată așa precum ne-au dat-o Domnul și apostolii, ținând totdeauna minte că:
“Iată, Eu vin curând și răsplata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui.”
Andrei Bălulescu
VEGHEREA DIN TIMPUL NOPȚII...
“Vegheați, dar, pentru că nu știți când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopții, sau la cântarea cocoșilor, sau dimineața.”
Omul lui Dumnezeu Moise face o afirmație deosebit de relevantă zilelor noastre în Psalmul 90:10, anume că anii zilelor noastre „trec iute, și noi zburăm”. În ciuda multelor schimbări experimentate în anul 2023 atât pe plan geo-politic, economic cât și social, intrăm într-un an nou cu o sumedenie de necunoscute. Totodată, intrarea în acest nou an ne semnalează împlinirea spuselor Apostolului Pavel din Romani 13:11 „... căci acum mântuirea este mai aproape de noi decât atunci când am crezut”, este cu atât mai actuală azi pentru generația noastră. Acestea toate ne amintesc de porunca Domnului Isus cu privire la revenirea Sa, anume: vegheați!
Motivul pentru care Domnul Isus folosește sintagma „vegheați” de mai multe ori în evanghelii este dat tocmai de faptul că nu știm când va veni stăpânul casei. Casa, aici, reprezintă biserica lui Dumnezeu, iar stăpânul casei reprezintă pe Însuși Domnul Isus Hristos. Cu toate că avem anumite indicatoare care ne arată că vremea este aproape, taina revenirii Sale este cel mai bine păstrat secret din univers (Matei 24:36, Fapte 1:7). Tocmai de aceea Domnul sfătuiește, îndeamnă și chiar poruncește: vegheați . Prin acest cuvânt se înțelege a fi treaz, a fi sculat din somn, a acorda o atenție strictă , iar traducerile sale nou testamentare apar uneori ca și vigilență sau neadormire. În versetul de față (Marcu 13:35) sintagma vegheați are o profunzime cu atât mai mare înțelegând contextul poruncii: Domnul prezintă patru timpuri posibile pentru întoarcerea Sa, iar cel mai important de remarcat este că toate sunt în perioada de noapte.
Cultura Romană împărțea orele de noapte (cuprinzând timpul între 6 PM și 6 AM) în patru străji care sunt corelate cu descrierile Domnului Isus. Prima strajă (orele 6 PM – 9 PM) sunt clasificate de Domnul ca seara, fiind perioada imediată după terminarea lucrului, moment în care omul mânca și se pregătea pentru noapte. A doua strajă (orele 9 PM – 12 AM) sunt clasificate ca miezul nopții, momentele în care omul începea să fie cufundat în somn. A treia strajă (orele 12 AM – 3 AM) sunt clasificate ca și cântarea cocoșilor, fiind orele în care somnul era cel mai dulce dar anticipa trezirea. A patra strajă (orele 3AM – 6 AM) sunt clasificate ca și dimineața, momentul când omul se scula și se pregătea pentru începerea zilei de lucru.
Dacă Domnul cerea veghere (a fi treaz, a nu dormita, a fi vigilent, atent ) în timpul zilei, am fi înțeles cerința. Dar faptul că vegherea este poruncită pe timp de noapte prezintă o reală dilemă. Am interpreta analogia prin a spune: înseamnă că nu am timp nici să mănânc, să mă odihnesc, să dorm, sau să mă pregătesc pentru ziua ce urmează, ci mi se cere o atenție totală în toată vremea. Exact aceasta surprinde Pavel în explicația s-a din Romani 13:11-14, arătând că noi acuma suntem în perioada de noapte (domnia păcatului în lume), iar ziua (Împărăția lui Dumnezeu) se apropie. Prin urmare, iubiți credincioși, în anul 2024, mai presus de planurile, năzuințele și așteptările noastre, suntem chemați să nu uităm nici o clipă porunca Stăpânului Casei:
“Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheați!”
Andrei Bălulescu
ÎNCARNAREA CUVÂNTULUI ETERN!
“Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr.
Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl.”
Prea puțin putem înțelege profunzimea lucrării petrecute în momentul întrupării Domnului Isus. Din prisma noastră umană priveam la Dumnezeu, care este Sfânt și cu totul separat de oameni, iar în limita înțelegerii noastre eram convinși că Dumnezeu nu ne înțelege în limitele și greutățile vieții umane – El care este infinit și cu totul nelimitat; de aceea Eclesiastul afirmă în 3:10, la ce povară a supus Dumnezeu pe oameni. Dar în momentul încarnării , Domnul și-a asumat un trup de om, asumând cu el și limitele oamenilor (oboseală, foame, suferință) ca să ne arate că El ne înțelege în cele mai mici detalii ale vieții noastre umane, și nu doar că le înțelege, dar s-a identificat cu noi în ele (Evrei 4:15).
Totodată, Moise a avut o dorință care a marcat aspirația multor oameni de-a lungul istoriei, și anume, să îl vadă pe Dumnezeu. La această cerință Domnul i-a răspuns că este o imposibilitate ca omul muritor să îl vadă și să trăiască (Exod 33:20). Dar în momentul încarnării, Domnul și-a asumat un chip de om iar Apostolul Ioan menționează că “noi am privit slava Lui” și continuă să arate că această slavă este întocmai ca Slava venită din Tatăl. Însuși Domnul Isus afirmă că cine l-a văzut pe El, l-a văzut pe Tatăl (Ioan 14:8-9). Această ipostază a fost posibilă doar prin întrupare.
Mai mult, ne scuzăm deseori că nu suntem perfecți, că avem multe scăzăminte, iar capacitatea de a trăi frumos înaintea Domnului nu ne stă la îndemână. Chiar Domnul afirmă că suntem slabi și ne cunoaște limitele capacității noastre de a trăi în sfințenie (Psalmul 103:10 10-14). Dar în momentul încarnării, Domnul și-a asumat să se sfințească El însuși pentru noi (Ioan 17:19) și a trăit pe pământ “plin de har și de adevăr ”, ca să ne demonstreze că atunci când plinătatea Duhului Sfânt comandă firea unei persoane, sfințirea practică devine un posibil. Prin El ni s-a creat o mostră după care să fim conformați și noi prin nașterea din nou la o nouă statură strâns legată de identitatea lui Hristos (Galateni 2:20).
Așadar, într-o vreme când oamenii sărbătoresc Crăciunul, tradiționalul, comercialul și vestiții moși, Biserica lui Dumnezeu afirmă că ne amintim de lucrarea Încarnării Cuvântului Etern care a venit în lume să ridice păcatele omenirii și să le plătească în trupul Său pe lemn. Sărbătoarea nu se rezumă la iesle, întrucât Hristosul născut în ieslea Betleemului și jertfit pe dealul Golgotei, este acuma Domnul Cel Viu și Stăpânul vieții noastre. Nu uităm în timpul acestor sărbători că dorim fierbinte ca:
“Ale Lui să fie slava și puterea în vecii vecilor! Amin.””
Andrei Bălulescu
VEȘTI BUNE ÎN VREMURI GRELE!
“Dumnezeu este adăpostul și sprijinul nostru, un ajutor care nu lipsește niciodată în nevoi.”
Fără echivoc și îndoială ne dăm seama că trăim vremuri grele și rele, din două puncte de vedere. În primul rând, se observă luptele geopolitice care prezic instabilitate atât socială cât și economică; bunăstarea și liniștea sunt tot mai amenințate pe zi ce trece. În al doilea rând, din punct de vedere spiritual observăm o lipsă de vlagă, voință și dorință după Dumnezeu și după neprihănire de la cei credincioși, dar și o împotrivire și o rezistență profundă la evanghelizare de la cei din lume.
Aceste observații, împletite cu prevestirile Duhului Sfânt că ne stă în față o vreme tulbure care va învălui pământul, pot crea o stare de teamă în inima multora. Însă, tocmai pentru vremi ca acestea a îngăduit Dumnezeu minunata promisiune care apare la începutul Psalmului 46. În vreme de nevoie (cuvântul reprezintă pe cineva într-un loc îngust din care nu are ieșire), Dumnezeu nu lipsește și este tot timpul ajutorul nostru.
Comentatorii biblici sunt de părere că această cântare a fost scrisă pe vremea împăratului Ezechia când era în luptă cu Asirienii (întâmplare relatată în 2 Cronici 32:1-23). Într-un moment în care amenințarea era grozavă împotriva poporului, iar îmbărbătarea lui Ezechia a fost contracarată cu cuvinte hulitoare la adresa lui Dumnezeu („...cu cât mai puțin vă va izbăvi Dumnezeul vostru din mâna mea!” – 2 Cronici 32:15), autorul observă două elemente importante: Dumnezeu este adăpostul și în același timp sprijinul.
Adăpostul înseamnă un refugiu sau o peșteră în care te poți ascunde de o furtună năprasnică. În momentele grozave cu amenințări mari, suntem învăluiți de protecția lui Dumnezeu care ne ține în siguranță. Desigur, noi percepem aceasta ca o imposibilitate de a ni se întâmpla vreun rău, dar de mult ori, chiar printr-o încercare Dumnezeu și-a pus credincioșii la adăpost, fără ca ei să își dea seama (e.g., lui Pavel i se îngăduie un țepuș pentru a fi adăpostit de mândrie – 2 Corinteni 12:7). Sprijinul, în schimb, este tăria și puterea de a continua mai departe. Este minunat să fim adăpostiți de Dumnezeu în momentele de încercare, dar Dumnezeu în acele clipe ne și echipează, ne întărește, și ne pregătește pentru a continua lupta pe mai departe; El este sprijinul nostru ca să rămânem în picioare până la capăt (Efeseni 6:13 – observăm că noi avem o luptă de dus – versetul 12 – și nu doar a sta ascunși în adăpost).
Concluzia psalmistului din versetul 10 este deosebită: „Opriți-vă (expresia înseamnă ați trage mâna deoparte pentru a face loc altcuiva să preia controlul) și să știți că Eu sunt Dumnezeu ...”. Autorul medita asupra faptului că în războiul lui Ezechia nici nu a trebuit de luptat, pentru că Domnul a trimis un înger care într-o singură noapte a nimicit 185,000 de soldați asirieni (2 Împărați 19:35), iar războiul a fost câștigat de mâna Domnului. Iubiți oameni ai lui Dumnezeu: în vremea tulbure pe care o parcurgem, opriți-vă din frământările zilnice judecând cum și în cel fel vom face față, deoarece pe tronul slavei stă Dumnezeul nostru care este în control; El este adăpostul și sprijinul nostru, iar în cele mai grele momente vom realiza că vechea prorocie încă mai are valabilitate și astăzi:
“Eu rămân credincios legământului pe care l-am făcut cu voi când ați ieșit din Egipt și Duhul Meu este în mijlocul vostru; nu vă temeți!”
Andrei Bălulescu
O LIMITĂ DE NETRECUT!
“Şi, cu multe alte cuvinte, mărturisea, îi îndemna şi zicea: „Mântuiţi-vă din mijlocul acestui neam ticălos.”
Lucrarea minunată de mântuire a lui Dumnezeu prin jertfa Domnului Hristos a avut un scop bine definit dar cu impact asupra a două realități: cea eternă (veșnicia) și cea temporală (viața pământeană). Cât privește scopul lui Dumnezeu cu privire la realitatea eternă (veșnicia), dorința Lui a fost ca noi să fim pentru totdeauna cu Domnul într-o stare glorificată depășind orice limită și neajuns al naturii umane (Ioan 14:1-3; Romani 8:22-24; 1 Tesaloniceni 4:17). Dar, cât privește realitatea temporală (viața pământeană), deseori uităm că lucrarea de mântuire a avut scopul să schimbe statutul nostru într-un mod diametral: ”El S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un norod care să fie al Lui, plin de râvnă pentru fapte bune.” (Tit 2:14). Capacitatea noastră de a fi o lumină în lume primește eficacitate DOAR când suntem diferiți total de lumea în care noi trăim. Eliberarea noastră de sub ”orice fărădelege” prin curățirea jertfei Sfinte, are scopul să ne facă ”... plini de râvnă pentru fapte bune”, adică cu o conduită morală și etică identică cu a Domnului Isus (1 Ioan 2:6).
Pentru apostolul Petru, această realitate a fost atât de marcantă, încât în predica din ziua Rusaliilor, a accentuat nevoia de a ieși (a ne ”mântui” – expresia invoca ideea de a fi salvat, recuperat, eliberat) din mijlocul unei generații corupte, calificativul lui Petru fiind: ticălos (necinstit, sucit moral, pervers). Totodată, Petru nu a exprimat nevoia de separare (sau în terminologia biblică: sfințire) ca un fapt divers, ci printr-o asiduă muncă de convingere folosind ”multe alte cuvinte” (o varietate de forme de exprimare), ”mărturisire” (a depune mărturie solemnă ca martor ocular), și ”îndemnare” (a implora într-un mod personal și intim). Apostolul a văzut nevoia de separare de lume ca o urgență de maximă importanță. Meditând asupra calificativului folosit pentru ”acest neam” (familie, rasă, generație), ne dăm seama cât de diferite sunt valorile lumii de valorile sfinte ale lui Dumnezeu; de exemplu: pe când lumea întrebuințează vicleșuguri pentru a-și obține scopurile, și consideră acestea virtuții ale dinamicii inter-umane, Dumnezeu cere dreptate, adevăr și ones-titate în toate aspectele vieții noastre.
Criza actuală a bisericii contemporane nu este nici în lipsa de slujitori, modalități de slujire, echipe și proiecte bune, ci este în lipsa de integritate și totală separare de sistemul lumii în care trăim. Pe când Hristos a murit să ne răscumpere și curețe de un stil de viață fără de rost, biserica contemporană aleargă cu zor după aceleași practici păcătoase care sunt o urâciune în fața Domnului. Ne derivăm relevanța societală prin copierea stilului de viața a oamenilor imorali, uitând că porunca apostolică este să nu ne potrivim chipului veacului acestuia (Romani 12:1-2), ci mai degrabă să ne oferim trupul ca o jertfă vie, trup pe care Pavel îl numea templu al Duhului Sfânt, și din cauza Căruia, nu putem face tot ce dorim (1 Corinteni 6:19-20; Galateni 5:17). Așadar, iubită biserică a Domnului,
“... Ieşiţi din mijlocul lor şi despărţiţi-vă de ei, zice Domnul.
Nu vă atingeţi de ce este necurat şi vă voi primi.””
Andrei Bălulescu
CĂCI GURA DOMNULUI A VORBIT!
“Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: ‘Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.””
Ca și Biserică Penticostală suntem foarte obișnuiți cu mesajele profetice pe care Domnul le trimite pentru noi, așa că sintagma ”căci gura Domnului a vorbit” este mult cunoscută de noi. Mesajele Domnului au fost de mare folos în momentele de criză, când instrucțiunile primite de la Duhul Sfânt au fost o reală mângâiere, iar avertizările primite de la Dumnezeu ne-au păzit viețile în momentele dificile. Duhul Sfânt vorbea familiei noastre printr-un vas să intrăm de grabă în mijlocire pentru copii deoarece diavolul făcuse un plan să curme viața unuia din ei, iar mijlocirea avea să înlăture acest plan demonic. Cineva ar putea spune că mesajul este general și aplicabil oricărei familii, dar în aceeași zi seara (după ce ne-am rugat ca și familie) fetița noastră a avut o căzătură care putea fi fatală, și putem afirma că doar Mâna Domnului a fost acolo ca și apărare. Mare har să poți spune că ”gura Domnului a vorbit”. Dar ca să nu ne obișnuim cu prorocia și să pierdem din vedere valoarea inestimabilă a glasului divin, observăm ce se înțelege când Domnul vorbește.
Prin prorocul Isaia, Domnul exprimă că înainte să se întâmple situațiile observate de noi, Domnul le-a prevestit. Aceasta demonstrează preștiința lui Dumnezeu care le știe și le vede pe toate înainte să se întâmple. Pentru mine ca și credincios, această realitate îmi dă o profundă liniște înțelegând că orice ar putea veni înaintea mea, este deja cunoscut de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu alege să îmi vorbească printr-un mesaj profetic, asta doar demonstrează că Dumnezeu care știe deja ce se va întâmpla, mă avertizează, încurajează și pregătește. Minunat este că Domnul spune că prevestirea se face ”cu mult înainte”, arătând că deseori mesajele necesare sunt trimise când încă nu putem observa nimic la orizont.
În al doilea rând, Domnul ne învață că este Suveran peste toate lucrurile: ”Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.”. Nu se poate întâmpla nimic în viața mea fără ca, nu doar ca Domnul să știe, ci și ca Domnul să aprobe prin voia Sa divină. Încercarea din viața lui Iov nu a fost îngăduită până ce Dumnezeu nu a impus limite satanei - dacă cel rău ar fi avut mână liberă l-ar fi nimicit complet pe Iov, dar limitele impuse de Dumnezeu au fost respectate pentru că deasupra întregii creații stăpânește un Dumnezeu suveran. Faptul că nimic nu se întâmplă fără voia Sa îmi aduce atâta pace și liniște, iar când ”gura Domnului vorbește” am o credință de neclintit că atributul suveranității divine îmi garantează că prorocia se va împlini.
Privind înspre viitorul apropiat, care prezintă atâta incertitudine, mă întorc la mesajele care le-a vorbit gura Domnului, și fiind deplin încredințat de atributele preștiinței și suveranității lui Dumnezeu, sunt plin de nădejde că voi fi mai mult decât biruitor; sunt slab și neajutorat, dar am un Dumnezeu atât de mare încât promisiunea data lui Ieremia a ajuns până la mine:
“Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui, căci Eu sunt cu tine, ca să te scap”, zice Domnul.”
Andrei Bălulescu
DE CE ADUCEM ROADE NEPOTRIVITE?
“Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, când Eu mă aşteptam să facă struguri buni?”
Oricine face o investiție are așteptarea ca după un anume timp să aibă un randament proporțional cu investiția sa. Omul de finanțe care investește într-o companie, face această acțiune în nădejdea că la termenul hotărât își va scoate investiția cu dobândă. Similar, părintele care se jertfește pentru copilul nou născut, are așteptarea ca în decursul anilor să vadă roada sacrificiului și a dragostei investite în viața copilului. Tot la fel, și Dumnezeu care este bogat în bunătate (Psalmul 103:8) are așteptarea ca noi să aducem roadele cuvenite după toată investiția spirituală care o face in viața noastră, a celor mântuiți. Dar care sunt factorii care pot cauza să apară roade nepotrivite în loc de roade cuvenite, și ce se întâmplă când apare o astfel de situație?
Prin prorocul Isaia, Domnul arată toată investiția făcută în poporul Israel (Isaia 5:1-2) – ducându-l într-o țară unde curgea lapte și miere, apărându-l de vrăjmași și plouând peste el binecuvântări. Dar în urma tuturor acestor purtări de grijă, Domnul deplânge starea Ierusalimului: ”Ce aş mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut?”. În loc de roadele cuvenite la care Domnul se aștepta, prin analogie, Domnul remarcă faptul că s-au găsit struguri sălbatici. Observăm în text trei factori care pot lua o investiție bună, dar din cauza unui beneficiar problematic, să ducă la roade nepotrivite.
1. Bunăstare obsesivă (Isaia 5:8) – nevoia de un adăpost adecvat pentru familie, precum și de hrana necesară este una complet normală, iar Domnul ne învață să muncim cu mâinile noastre și să nu mâncăm pâinea lenevirii (Proverbe 31:27, Efeseni 4:28, 2 Tesaloniceni 3:10). Dar obsesia de a agonisi, a construi și a sădi duce pe om la un ritm în care trăiește ca să muncească, nu ca să muncească pentru a trăi (Eclesiastul 4:8), iar de cele mai multe ori, pentru a avea mai mult timp pentru îmbogățire, se taie de la relația cu Dumnezeu. Roadele aduse sunt trudă și chinuri (1 Timotei 6:10).
2. Plăcere nelimitată (Isaia 5:11-12) – Dumnezeu a creat omul cu capacitatea de a simți plăcere din lucrurile sănătoase care îi sunt date (Geneza 2:16), dar când dorința omului este îndreptată spre hedonism și o exacerbare în împlinirea poftelor sale, omul ajunge să aibă o trăire carnală care îi distruge relația spirituală (Romani 8:12-14). Roadele aduse sunt putrezirea (Galateni 6:8a).
3. Integritate absentă (Isaia 5:18-21) – în dorința omului de a-și spori bogăția și a-și maximiza plăcerea, va ajunge să fie nevoit să încalce principiile morale și etice. Minciuna, înșelăciunea, perfidia precum multe alte păcate de duh, vor deveni atotprezente, iar caracterul său va fi unul exact opus neprihănitului (Isaia 33:15-16). Roadele aduse sunt robia și necurăția (2 Petru 2:12-19).
Când o astfel de situație apare în viața unui credincios, Domnul acționează precum a acționat în ”via Sa” - Israel (Isaia 5:5-6): îi smulge gardul, îngăduie vitele să pască, surpă zidul, lasă să fie călcată în picioare, o pustiește, nu o mai curăță, nici nu o mai sapă și spinii năpădesc. În înțeles spiritual, această înseamnă că Domnul îngăduie să vină felurite încercări, să fim calomniați de oameni, să fim loviți și huiduiți de cei din jur, să fim măcinați de anumite frământări, iar toate acestea cu scopul ca să ne întoarcem privirea către Domnul și să aducem roade vrednice de pocăința noastră. De aceea să nu uităm că
“... dacă chemați ca Tată pe Cel ce judecă fără părtinire pe fiecare după faptele lui, purtați-vă cu frică în timpul pribegiei voastre ...”
Andrei Bălulescu
ÎMPLINIREA ÎȚI DĂ STABILITATE.
“De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă.”
În înțelegerea ebraică înțelepciunea și nebunia pot fi exprimate după cum urmează: cel înțelept face ce știe că trebuie să facă, iar cel nebun nu face ce știe că trebuie să facă. Diferența între cele două calificative, nu stă în baza cunoștinței (fie ea mai multă sau mai puțină) ci în acționarea în baza acelei cunoștințe. Trăind într-o vreme caracterizată de informație ”pe loc” accesată ușor prin intermediul internetului, prea puțini mai pot spune că nu știu, iar după cum se spunea în prorocul Daniel, în vremea din urmă cunoștința va crește (Daniel 12:4). Revenind la noi, nu a fost o vreme în istoria bisericii când să ne fie la îndemână atâtea informații despre Dumnezeu, Biblie și mântuire, precum studii, predici, comentarii, cărți, seminare, videoclipuri, apologetică și multe, multe alte resurse. Ce în schimb ne lipsește tot mai mult în era noastră modernă, nu este cunoștința, ci împlinirea a ceea ce știm.
Predica de pe munte (Matei 5 – 7) este cea mai complexă și minunată predică de învățătură a Domnului Isus, supranumită constituția bisericii creștine. Unii au interpretat-o ca fiind un standard exagerat de sfințire care arată imposibilitatea omului de împlinire, și prin urmare, duce pe om doar înspre Isus ca singur mântuitor. Totuși, pe când afirmăm categoric că despărțiți de Domnul Isus nu putem avea nici mântuirea, și nici să facem nimic (Fapte 4:8-12, Ioan 15:5), concluzia Domnului Isus în predica de pe munte ne arată exact cum trebuie interpretată și aplicată predica de pe munte: ”... pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele și le face ...”.
Dumnezeu ne îndeamnă și ne poruncește să avem Cuvântul Lui strâns în inima noastră (Psalmul 119:11, Coloseni 3:16), dar în același timp să și împlinim ceea ce ne învață acest Cuvânt lecturat și memorat (Iacov 1:22, Luca 11:28).
Multe persoane suferă de frică, spaimă și groază într-o vreme incertă precum este cea pe care o traversăm în aceste zile. Multe familii sunt frământate, fără pace, în certuri și crize, iar copiii lor suferă traumele cauzate de părinți nedumeriți în zile ca acestea.
Comunități întregi sunt bulversate, iar stabilitatea lumii dispare pe zi ce trece. Mântuitorul învăța că doar acela care ascultă sfintele învățături dar le și împlinește în viața sa proprie, va fi un om înțelept (care va ști ce să răspundă și să facă în vreme de nevoie), și mai mult, va avea casa (viața) zidită pe stâncă, încât atunci când vor bate vânturile și șuvoaiele, ea să rămână în picioare. Întrucât vedem ce zile trăim, Biblia ne îndeamnă:
“Ferice de cine citește și de cei ce ascultă cuvintele acestei prorocii și păzesc lucrurile scrise în ea! Căci vremea este aproape!”